Acum cîțiva ani, cînd Mitică freca milioanele drepturilor TV prin fața iubitorilor de fotbal și era atît de mîndru de sine că pînă și melcii îl considerau exolftamic, m-am mutat de la UPC la RCS & RDS. Deci de la transmisiunile campionatului de fotbal a început totul. Și cînd zic că m-am mutat mă refer la o procedură care a durat cîteva săptămîni și care m-a costat enorm. În bani foarte puțin, în nervi și timp niște sume exorbitante.
Ca să îmi reziliez contractul a trebuit să vorbesc cu un robot. Da, cînd l-am încheiat m-a primit un om, o doamnă drăguță, amabilă, zîmbitoare, iar cînd a trebuit să desfac acest contract, am fost dat pe mîna rece, metalică, a unui robot telefonic. Nu știu de cînd fusese angajat robotul, dar împrumutase deja ceva din comportamentul angajatului român: nu era la serviciu. Am mai plătit vreo două luni cablul din cauza acelui robot. Nici acum nu știu dacă l-or fi dat afară, cum atît de convingător am cerut într-o scrisoare adresată directorului general al instituției. Da, ajunsesem în etapa numită "bătrînelul procesoman".
Ideea e că, în final, am reușit să scap de acel contract cu UPC și, cu nervii zdruncinați, cu încrederea în mine aproape de zero, am început o viață nouă alături de RCS & RDS.
De curînd am vrut să renunț la contractul pentru Internet. Nu, nu-mi descarc Internet de pe torenți, ci, pur și simplu, vreau să scap de contractul acela.
Era o zi caniculară de aprilie, prieteni, cînd am intrat încrezător în sediul RCS & RDS din Ghencea. Glasuri cristaline de copii se ridicau spre cer printre înjurăturile pensionarilor la adresa gropilor rămase în urma lucrărilor la metrou.
Eram însă pregătit pentru o întîlnire cu un robot. Pe Iron Man dacă l-ar fi angajat între timp la rezilieri de contracte, nu mi-ar fi tresărit un mușchi pe față.
N-a fost așa. M-a întîmpinat o duduie amabilă. Mi-a dat să completez o foaie în care-mi afirmam dorința de reziliere și, după ce am semnat, eram cică dispărut din viața companiei lor. Foarte tare, parcă-mi părea rău că părăsesc o companie atît de ușor, printr-un bilet. Poate că merita s-o scot în oraș. Mă rog, asta e, am plecat bucuros, am ars-o aiurea pe străzi pînă seara. Oricum, îmi luasem liber o săptămînă de la serviciu pentru a rezolva problema.
Peste vreo două săptămîni vine factura pe luna următoare. Deci scumpetea asta de companie nu putea să mă uite. Îi intrasem la suflet. Dau telefon, vorbesc cu un bărbat. Îmi spune că poate "softu' nu mi-o fi luat cererea", că nu apare la el. Cînd auzi de-astea cu un soft mofturos și că "nu apare" la el, de parcă ar trebui să-mi fac eu vreo grijă cu ce-i apare lui sau ce ia sau nu ia soft-ul, dacă înghite sau nu tot ce-i pică în față, e clar că moartea va fi lungă.
Am trecut din nou pe la sediul lor. Doamna cea amabilă mi-a spus că e bou domnul cel amabil de la telefon, pentru că eu "figurez că nu mai sînt".
– Păi, și cu mine cum rămîne? Dacă figurez că nu mai sînt și mă duc acasă liniștit, dar îmi vine iar o factură?
– Duceți-vă acasă și-o să vedeți că nu mai vine!
Deci acum aștept să nu mai vină.
Publicat în Cațavencii, nr. 17(95) 2013