Așadar, s-a putut! 2013 este anul în care, după Palme d’Or, și Ursul de Aur a fost capturat de vînătorii cinematografiei noastre. Lucrul era previzibil, s-a văzut cu ochiul liber încă de la întîlnirea echipei filmului cu jurnaliștii unde, chiar dacă nu s-a înregistrat bătaie pentru locuri, ca la Mizerabilii sau la Călugărița, delegația noastră a fost întîmpinată cu aplauze prelungite și întrebări meșteșugite.
Efectul de presă a fost neașteptat. Biblia cine-industriei, revista Variety, și-a deschis prima pagină cu filmul nostru ca vedetă, reputatul critic american Jay Weissberg apreciind filmul pentru “analiza tăioasă ca un brici, la adresa noilor îmbogățiți români, ceea ce nu se referă neapărat la o singură țară…”, iar Hollywood Reporter a elogiat scenariul “controlat prin momente de umor condus pînă la finalul extrem de dramatic”. Cît despre presa germană, Die Welt a comentat cel mai exact, titrînd “În sfîrșit,(s.n.) un favorit la Ursul de Aur!”.Ce anunța acest titlu altceva decît că, pînă la jumătatea festivalului, nu apăruse nimic demn de atenție? Remarca era semnificativă în măsura în care acuza conjunctura unei selecții oficiale deosebit de slabe.
E bine pentru cinematografia noastră să nu lansăm surle triumfale, dar a fost clar că la Berlin începuse să miroasă a urs fript pentru România. Cinematograful nostru ridicase atît de sus ștacheta calității, încît a dominat, chiar printr-o producție medie a sa, ediția a 63-a Berlinalei. Pentru că Poziția copilului asta și găsesc că este, o producție de eșalonul doi, care ne poate aduce, în conjunctura unei slabe selecții a competitiei, un Mare Premiu. Juriul lui Kar-wai a avut dreptate, orice s-ar spune, filmul nostru a fost mai bun!
Dar, urmărind cu exigență producția, devin vizibile și vulnerabilități. Filmul, despre un fecior de bani gata care,“huiduind” (de la patronimul Huidu) cu 160 km/h, a accidentat mortal un elev care se întorcea de la școala din satul său, s-ar vrea șocant din primele imagini, de la primele replici. La o sindrofie, participanții schimbă între ei, monden, dialoguri ornate generos prin invocări ale organelor intime "de ambele sexe", cum spuneau clasicii. Desigur că, folosind acest limbaj, cineaștii denunță "neamul prost" al elitelor noastre actuale, dar, Doamne, de ce, puii mei, atîta ostentație? Altceva ar fi fost dacă măștile n-ar fi fost smulse violent de la primele secvențe, ci ar fi alunecat treptat, lăsînd să se întrevadă, cît mai flagrant, mojicia lumii "bune". În film, însă, situațiile se cam repetă. Fiul risipitor și fără recunoștință (Bogdan Dumitrache) e sigur că mama sa (Luminița Gheorghiu) o să facă totul ca să nu ajungă "în penal", răspunzînd ca la carte la provocările acesteia exclusiv prin formule ca "Ești complet oligofrenă", cînd nu-i precizează, tandru: "Te f… în gură!", moment în care subtitrările engleze au eufemizat, pudic, “Fuck You”! Oricum ai traduce, mi s-a părut mult prea tehnicist și, mai ales, repetitiv, pentru pretențiile mele de la un scenarist ca Răzvan Rădulescu.
Despre valoarea prestației Luminiței Gheorghiu, în primul ei rol principal, a vorbit toată lumea. Dar, fără supărare, într-o fulgurantă secvență, Vlad Ivanov domină filmul, fără a fi măcar semnalat în casting-ul din catalogul Berlinalei. Că o fi eroarea organizatorilor, că o fi a noastră vina, în orice caz, nedrept lucru!
Publicat în Cațavencii, nr. 7(85), 2013