În prima zi după Paște am intrat într-un supermarket „no-name” de cartier, pentru că era singurul deschis pe o rază de cinci kilometri. N-am nimic împotriva supermarket-urilor „no-name” de cartier. Dimpotrivă, puțină diversitate nu strică, dar ăsta arăta ca o clonă de Mega Image care făcuse pui cu un Carrefour Express și după aia puii ăia se coțcăiseră cu un Profi. Singura diferență e că, spre deosebire de marile lanțuri, la ăștia la raionul pui morți mirosea a pui morți, la raionul brînză mirosea tot a pui morți, iar la celelalte raioane, ghici ce, mirosea a pui morți. M-am asigurat că tot ce iau e închis într-o pungă de plastic și n-a prins încă duhoarea morții, după care am plătit și am luat-o în pasul ștrengarului spre ușa automată. Fix cînd mă pregăteam să ies, mi se pun în față un malac de 500 de kile și un volum total ocupat de trei metri cubi. „Hop, stai că l-am stîrnit pe Hodor”, zic și încerc să mă preling pe lîngă el. „Stai pe loc!”, mugi bestia, întinzînd mîinile în lateral, cît să nu-i pocnească geaca de bodyguard cu trei numere mai mici de pe el. „Pe-aici nu se iese…” Și brusc am început să mă îngrijorez că poate mirosul ăla de pui morți nu era chiar de pui, ci de clienți care n-au mai apucat să iasă. Dar Godzilla continuă calm: „Pe-aici nu se iese decît dacă vă deschid io ușa mai întîi, e belit senzoru’, nu știu ce dracu’ are. Nu se mai deschide pe automat decît d-afară”. Am mulțumit frumos, am așteptat să deschidă Hodor ușa și-am băgat sprint de voie pînă la mașină.
Ușa și la gară
