După articolul publicat de Cristian Lascu în National Geographic România, au înnebunit toți, în frunte cu televiziunile, și-au dat năvală spre locul cu pricina, să facă reportaje. Asta era acum trei săptămâni. Am lăsat lucrurile să cadă în uitare, după care am fost să văd, să știu ce vă recomand.
Pentru locuitorii ei, ”delta” nu e deltă, e Groapa Văcărești. Un spațiu uriaș (în termeni de intravilan), cuprins între Calea Văcărești, Șoseaua Olteniței, Șoseaua Vitan-Bârzești și Splaiul Dâmboviței (între târgul auto de la Vitan și podul de la fostul Abator). Tu cobori din metrou la Piața Sudului și mergi pe Olteniței spre sud-est, pe mâna stângă, până dai de strada Săvinești. Ții strada printre blocuri (e scurtă) și dai în buza Gropii. Ajuns jos, după ce cobori taluzul plin de gunoaie, ești deja ”într-o altă lume”: liniște, verdeață, răcoare… dar te-nconjoară câinii. Mulți. Te gândești imediat la expresia ”loc de verdeață și răcoare” (apud Aldulescu), și-ți iei adio de la ce-ai iubit, dar apare un domn cu un ciomag și-i alungă. Afli că e nepotul lui Gică Pescarul, domnul și stăpânul gropii, și te conduce reședința unchiului său.
Gică locuiește într-un cort de nomazi, pitit undeva în stufăriș, câinii sunt vreo 30, copilașii vreo cinci, nimeni nu vrea să stea la poză, dar Gică povestește:
”Acum 20 de ani am venit aici. Toate răchițile astea sunt puse de mine, mă. Când mi se făcea, luam toporul, tăiam crengi, le înfigeam în baltă și dădeau rădăcini. Câinii nu i-am adus eu, dă-i dracu’, i-au adus ciobanii care vin vara cu oile; fată cățelele, ciobanii pleacă toamna, ce să fac cu puii, să-i înec? Stau și ei pe lângă mine, se mai joacă copiii cu ei, că n-au cu cine; la școală nu merg, că n-am cu ce sa-i îmbrac. Din ce trăim? Din papură, mă. Știi coroanele alea de mort, de le vând florăresele? Noi facem cofragul, ăla de papură uscată. O tăiem și-o uscăm din vară, s-avem materie primă, și toată iarna facem cofraguri și le dăm, da’ cu comandă, nu așa! Altfel, numai iarna e greu și ne trebuiesc bani, că-n rest avem de mâncat, că pește e destul. Apa vine din două izvoare, unul e la drum, îl știu toți, vine lume de la blocuri să ia apă, să pună la murături, că e apă bună, naturală. Pe celălalt nu-l știu decât io. Acolo e un schepsis”.
La plecare, Gică îmi dă numărul său de mobil și mă invită să mai trec, dar să nu mai vin cu mâna goală: ”Nu-i frumos, mă, la casă cu copii mulți!”.
