Îmi povestește un amic: „Ieșisem sîmbătă, cam cînd se îngîna ziua cu noaptea, să plimbăm piticul în parc la Izvor. Prin urmare, nu l-am mai plimbat pe-acolo. Poate are legătură cu mitocanul care umbla cu dulăul liber, fără lesă, fără botniță. Poate are legătură cu teama mea de-a lăsa un pitic liber pe lîngă asemenea dihanie. În orice caz, fii-miu s-a orientat, că de aia are doi ani și ceva. Avem scări rulante? Avem lift? Să facem tureeeeeeeeee!
Acum, dacă onorabila mea doamnă avea treabă să fugă după el, eu m-am apucat să fac ce știu mai bine. Să stau degeaba. Și stau, și iar stau, mergea strună, mă și gîndeam să-mi dezvolt noul hobby într-o carieră de succes. Cînd, deodată, din gura metroului apare un ciudat. La prima vedere ziceai că-i normal. Îmbrăcat curățel, în stilul renascentist de hipster și boschetar. Da’ ciudat. Numai un ciudat vine la tine fără să te cunoască și, tam-nesam, îți întinde mîna. «Salut!» «Salut», zic și eu. E bine, a plecat. Pînă la chioșcul din spatele meu. Își ia o bere mică la pet. Bea. Își face curaj. Revine.
«Și eu sînt tată!» Foarte bine, să fii sănătos. «Nu e nemaipomenit?» Este. «Și a venit așa, firesc, natural!» Uite două cuvinte care sună foarte curios. «De ce natural?», întreb. Schimbă vorba. «Da, e de nedescris!», revine ciudatul. E clar că ar vrea să găsească un spirit asemănător și să debiteze împreună adverbe siropoase. N-a nimerit. Încearcă altfel. «Și… i-ați făcut schema de vaccinuri?» Rîd la o asemenea întrebare tîmpită. «Evident!»
Am stricat ciudatul. Îmi întoarce spatele încurcat. Pleacă. Morala e clară: vaccinați-vă copii. Ține la distanță poliomielita, rubeola și dubioșii de metrou”.