Unul dintre visele care mă indispun din cînd în cînd nu e chiar un coșmar, dar nici departe: mi-a apărut o carte despre care nu vorbește și nu scrie nimeni. Decorul e de fiecare dată la Editura Cartea Românească, cea de pe vremea lui George Bălăiță. Vechea clădire cu etaj și o curte în care la umbra pomilor se afla statuia lui Caragiale, iar în mijloc, o arteziană rotundă.
Visul are mai multe variante: într-una dintre ele mă întîlnesc cu prieteni optzeciști care mă întreabă de ce nu mai public nimic. Și nu pot să le răspund că tocmai am scos un volum, fiindcă sînt lovit de o bruscă muțenie. Încerc cu gesturi, dar Nedelciu, Dan Stanciu și Florin Iaru le pricep pe dos. Iau drept încuviințare gestul meu de protest la vorba lor, că n-aș mai fi fi ieșit cu nici o carte pe piață. Nedelciu mă invită în librărie să mă conving. Îi arăt cartea care e chiar pe tejgheaua librăriei. El îmi spune că mă înșel. Ar fi vorba despre alt Cristian Teodorescu care, bătrîne, a publicat de curînd o carte. Nu-i pot răspunde; îi cer un pix și o foaie de hîrtie. Îmi răspunde amuzat să mă duc la o papetărie. Aici nu se vînd decît cărți.
În altă variantă a acestui vis, profesorul Crohmălniceanu îmi atrage atenția, în șoaptă, tot la editură, în holul de la parter, că nu se înțelege nimic din cartea pe care i-am dat-o. Nu conține cuvinte, ci tot soiul de simboluri matematice și chimice și probe de litere, în diverse formate. Lîngă el apare și Radu G. Țeposu, care-mi spune, zîmbind, ca altă dată să-i dau o carte, nu chestia asta, care e de fapt o cutie în formă de carte și în care eu îmi ascund țigările, ca să nu le vadă profesorii de la liceu și să mă elimine.
În cea de-a treia versiune, Editura Cartea Românească a devenit hotel și aici ar trebui să-mi lansez volumul nou apărut. Caragiale, care are fața unuia dintre librarii de acolo, căruia i-am uitat numele, mă anunță că lansarea s-a amînat fiindcă n-a venit nimeni.
Toate aceste trei variante ale visului sînt psihanalizabile. Ascund frustrări, nu neapărat literare. Cred însă că punctul lor de pornire e în anul 1985, cînd mi-a apărut cartea de debut, Maestrul de lumini, și cînd timp de mai mult de o lună n-a scris nimeni despre ea. Intrasem la idei. Nedelciu, ironic, mi-a spus să aștept calm. Și el pățise cu volumul de debut o chestie asemănătoare.
Crohmălniceanu se pricepea la digestia literară a criticii autohtone. El mi-a spus că, fiind vorba de un debut, criticii voiau să afle mai întîi și în ce ape mă scăldam. Adică? îl întreb. Voiau să știe mai întîi din ce echipă făceam parte, mă lămurește Croh.
După o lună și nu mai țin minte cîte lungi zile, cronicile au început să apară. C.T.