Poate că în Parlament merge să te îmbăiezi în mir ca să scapi de judecată. Poate. În istorie, însă, e mult mai greu să intri unsuros, sperând că unsoarea va fi luată drept strălucire.
La o săptămână
după ce Camera Deputaților, Cameră decizională, a votat în destul de mare grabă Legea Off-shore, luând prin surprindere pe toată lumea, Varujan Vosganian și-a dat seama că e groasă. Adică, de fapt, Legea Off-shore nu a ieșit așa cum ar fi trebuit să iasă din punctul de vedere al concesionarilor și al celor care, de mai bine de un deceniu, le reprezintă interesele în Parlament și în Guvern.
Și, totuși, pe 9 iulie, atunci când legea a fost, finalmente, discutată în comisii și, mai apoi, votată în plen, Varujan Vosganian nu a avut nimic de obiectat. Și nu doar că n-a avut nimic de obiectat, dar, conform listei votului dat în plenul Camerei, Vosganian a votat pentru Legea Off-shore așa cum a ieșit din comisii, cum pentru au votat și ceilalți 13 deputați ALDE prezenți la vot.
E drept, din relatarea de la fața locului a ziaristului Lucian Davidescu aflăm că Varujan Vosganian nu a fost neapărat prea atent la ce s-a discutat în comisii și că, după ce a văzut norii de furtună de pe fețele concesionarilor, s-a grăbit să-l consoleze pe Mark Beacom, CEO Black Sea Oil & Gas, unul dintre cei mai vocali concesionari și cel a cărui nerăbdare a dus, în cele din urmă, la schimbarea în bine a legii, chiar dacă el nu asta-și dorea.
Așa cum scriam și săptămâna trecută,
în noiembrie 2008, cu doar 18 zile înainte de alegerile parlamentare, Guvernul Tăriceanu a semnat niște acorduri secrete cu Sterling Resources, companie care primise dreptul de explorare în perimetrele petroliere din Marea Neagră, perimetre care, la data aceea, nu aparțineau definitiv statului român, fiind în litigiu la Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Pe baza acestor acorduri, care au transformat explorarea în drepturi de exploatare, Sterling Resources, o firmă-paravan, a obținut câteva zeci de milioane de dolari, vânzându-și, absolut legal, drepturile către alte companii. Numai din vânzarea către BSOG Sterling a obținut un profit net de 32,5 milioane de dolari, obținând alte zeci de milioane din vânzarea către Exxon.
Pe acordurile respective nu apar semnături celebre, cea mai importantă semnătură fiind a șefului Agenției Naționale pentru Resurse Minerale. Dar ANRM își desfășoară activitatea în subordinea Guvernului și sub coorodnarea premierului. Iar premier, la acea dată, era Călin Popescu Tăriceanu. Ministru al Economiei era Varujan Vosganian, una dintre principalele atribuțiuni ale acestui minister fiind coordonarea strategiilor energetice ale României. De altfel, Transgaz și Romgaz funcționează sub autoritatea Ministerului Economiei, ca și Nuclearelectrica și alte companii de stat din domeniul energiei.
Strategic, Călin Popescu Tăriceanu
a lipsit din țară în ziua votului final pe Legea Off-shore, știind probabil că ar trebui să dea foarte multe explicații concesionarilor terenurilor de pe platoul continental al Mării Negre. Varujan Vosganian nu a avut această inspirație și, luat de valul votului, s-a pronunțat în favoarea unor prevederi legale care îi nemulțumesc grozav pe concesionari, dar ar putea aduce mulți bani bugetului României.
Într-o săptămână, însă, Vosganian s-a prins că a fost tras în piept și a început să vorbească despre nedreptatea făcută concesionarilor. Mai mult, de parcă n-ar fi fost acolo, Varujan Vosganian vorbește despre faptul că legea nu reflectă voința legiuitorului: “Având în vedere faptul că faţă de ceea ce noi am dorit să apară în lege, în text, nu reflectă în totalitate voinţa legiuitorului, se impune o intervenţie de urgenţă pe actul normativ”. Este, probabil, cea mai halucinantă declarație a unui parlamentar care, altfel, pretinde a fi un intelectual fin. Deputații PNL, PMP sau USR, care au votat împotriva Legii Off-shore sau s-au abținut, ar putea spune, fără teama de a cădea în ridicol, că legea respectivă nu le reprezintă voința. Dar Varujan Vosganian nu-și permite acest lux, domnia-sa votând legea.
Dar, de fapt, ce-i nemulțumește pe concesionari?
Îi nemulțumește, în primul rând, faptul că trebuie să plătească, în acest moment, mai mult pentru exploatarea resurselor care aparțin României. Dacă legea ar fi trecut așa cum a ieșit din Senatul lui Tăriceanu, concesionarii ar fi plătit doar redevențele fixate prin Legea petrolului din 2004 și, eventual, impozit pe profit, dacă respectivele companii ar fi obținut profit. Mai mult, ar fi existat deduceri pentru investițiile făcute, iar concesionarii ar fi beneficiat de o înghețare eternă a fiscalității, orice schimbare a sistemelor de impozitare traducându-se în și mai multe deduceri pentru companiile care urmează să exploateze gazele și petrolul din Marea Neagră.
Dar nu a ieșit așa, ci s-a renunțat la creditul fiscal, s-a introdus o impozitare progresivă pentru veniturile upstream, în funcție de prețul minim al gazelor, iar concesionarii s-au trezit că ar trebui să plătească mult mai mult decât cele 4,5-5 miliarde de dolari estimate ca venituri din redevențe pe o perioadă de 20 de ani.
Cerem de la statul român
transparență totală atunci când vine vorba despre obținerea și cheltuirea banului public. Și, totuși, nu ne deranjează acordurile petroliere secrete. Nu ne deranjează, de asemeni, nici lipsa totală de transparență a partenerilor de afaceri ai statului. În condițiile acestea, nu putem să facem o evaluare corectă a veniturilor totale și nici a cheltuielilor concesionarilor, pentru a ști dacă noi suntem ăia răi care-i alungăm jupuindu-i sau ei sunt cei care, folosind resursele României, fac profituri fabuloase. Totuși, din informațiile scăpate din greșeală de BSOG, știm că o investiție de 400.000.000 de dolari într-un singur perimetru, din care ar scoate 20.000.000.000 de metri cubi de gaz în 20 de ani, le-ar aduce venituri de aproximativ 4 miliarde de dolari, din care ar plăti redevență cam 4-500 de milioane de dolari, în cel mai bun caz.
Oricum, modul în care Vosganian a întors declarațiile și propriul vot în doar o săptămână va rămâne în istorie. Poate nu la fel de pregnant ca episodul cu mirul, dar la fel de rușinos.