Anul ăsta, România a înregistrat producție record la varză. Super, veți zice, doar că asta nu încălzește pe nimeni cu nimic. Înseamnă doar că foarte multă varză o să se strice degeaba. Ăia care au crescut-o o să fie nemulțumiți, ăia care o vînd o să fie nemulțumiți și, în general, toată lumea o să fie foarte dezamăgită de acest succes îngrozitor care s-a abătut asupra noastră ca un blestem neașteptat. Nici măcar eu nu știam că sîntem atît de meseriași pe varză pînă cînd, la un moment dat, a trebuit s-o iau pe niște drumuri lăturalnice și-am ajuns în comuna Lungulețu, capitala intergalactică a verzei albe. A fost ca-n filmele de groază americane: mergeam liniștit pe un drum de țară și deodată, încet-încet, tot peisajul din jur a început să se schimbe. A apărut varză pe stînga. A apărut varză pe dreapta. A apărut varză drept înainte. A început să miroasă a varză. Peste tot unde te uitai, oameni din varză conduceau tractorașe cu roți din varză, în care strîngeau varză ca s-o ducă la casele lor confecționate din varză. Toate mașinile erau pline cu varză. Toate curțile erau pline cu varză. Toți gospodarii aveau cel puțin o remorcă plină cu varză în fața curții. Copiii se jucau rostogolind verze. Soarele avea formă de varză. Mi s-a răsturnat o căruță plină cu varză în față și, la un moment dat, am ajuns la o răspîntie dubioasă de drumuri la care mulți oameni descărcau varză din căruțe și o urcau în dubițe albe. Din fericire, am reușit să ies din triunghiul verzei murate înainte să apară o varză uriașă care să mă alerge ca pe Indiana Jones în peșteră, dar nu știu dacă o să mai pot să mă uit vreodată la sarmale fără să mi se zburlească părul pe mine.
Varza ispitelor
