Eram zilele trecute în metrou. Mi se mai întâmplă. Obosit, în aglomerația moderată, stăteam jos, pe scaun, și citeam presa pe telefon. Prin fața mea alerga și chicotea un copil de șase ani cu ADHD, care nu uita să sară și să bată din picioare la intervale haotice. Din când în când, se mai așeza lângă maică-sa, care-i dădea să muște dintr-o ciocolată, după care-l trimitea iar la joacă, să alerge prin fața oamenilor obosiți pe care zarva lui îi obosea și mai tare.
Totuși, n-am intrat în panică. Mi-am zis: Ei, trebuie să fie în metroul ăsta o babă care să se ia de el și să-i spună să se potolească.
Dar n-a fost nici o babă. Pentru că persoanele în vârstă merg cu autobuzul și cu tramvaiul, nu cu metroul. Ar trebui ca Metrorex să aducă niște babe care să aibă grijă de bunul mers al călătoriei. Ar fi mai utile decât paznicii care oricum nu fac nimic. Ar prinde bine niște babe, în uniforme de babă, în haine din anul 1960 care miros a molii, care să patruleze dintr-un capăt în altul al metroului și să judece oamenii după grila lor de valori învechite. Parcă le văd și, mai important, parcă le aud: ”Măi, închide geamul ăla acolo, că se face curent. Da’ asta e bătaie de joc, am luat un pumn de pastile!”.