Mi-am petrecut o bună parte din copilărie trăind cu gîndul că, dacă pleci de acasă şi ai uitat să faci pipi, eşti pierdut, pentru că, în Univers, distanţa dintre două locuri sigure în care poţi face pipi este infinită şi oricum singurul loc sigur în care poţi să faci pipi este acasă. Mai tîrziu, am descoperit toaletele publice şi, deşi asta mi-a îmbunătăţit dramatic autonomia, ajutîndu-mă să mă îndepărtez pentru prima oară la mai mult de 500 de metri de casă, am înţeles motivele pentru care ai mei încercau să mă protejeze.
În general, deşi diferă fundamental ca formă şi mărime, toaletele publice au trei lucruri în comun: au acelaşi scop, sînt jegoase şi niciodată nu găseşti una atunci cînd ai nevoie.
WC-ul comunist. Probabil cea mai bine conservată instituţie socialistă din România. O găseşti în pasaje pietonale, prin parcuri, în căsuţe mici şi igrasioase, sau pe stradă, la capătul unui şir de scări ce coboară. Nu e locul cel mai potrivit să-ţi laşi pantalonii în vine pe întuneric.
Toaleta ecologică. Mereu o surpriză pentru călătorul la ananghie, care nu ştie ce premiu va găsi în spatele uşii numărul unu. O inscripţie latinească „0756****** dau limbi!“; o pictură modernă cu resturi de porumb; un bărbat gol leşinat. Utilă la meciuri şi concerte.
Toaleta hi-tech. Extrem de frustrantă. Pe lîngă faptul că trebuie să apeşi mai întîi pe un buton ca s-o foloseşti, de parcă atunci cînd te loveşte nevoia îţi mai arde să apeşi pe butoane, nici măcar nu te lasă să o vandalizezi, pentru că se spală singură după fiecare utilizare. Păi, aşa te porţi cu oamenii?
Toaleta şi mai ecologică. Foarte la îndemînă. Găseşti peste tot. Important e doar să ştii s-alegi fag sau stejar şi să eviţi firele de înaltă tensiune.