Îmbrăcat ca un dandy, sarcastic și încordat la Cenaclul de Luni, unde auditoriul era numeros și fetele multe, Traian T. Coșovei apărea relaxat la Junimea. Aici se simțea la largul lui și nu trebuia să dovedească nimic. Ca și cum se întorsese în anii studenției. Debutase în volum cu Ninsoarea electrică. Devenise vedeta optzeciștilor. Pînă și Iova accepta asta, deși textele lui erau la granița dintre poezie și proză. Traian, căruia îi plăcea și lui să fie „rău“ cu poeziile mediocre, cu prozatorii era mai îngăduitor – „Asta e muncă grea!“, zicea. Se pricepea la proză și avea nas la talent.
Croh era încîntat să-l vadă la Junimea și-l mai întreba, în particular, cum îi mergea în viața de toate zilele. Traian plecase din învățămînt, dar nu-și găsea de lucru. Niciodată nu l-am auzit să se plîngă. Constata ce i se întîmplă. Pe același ton cu care ar fi dat ultimele noutăți despre starea vremii. Ai fi zis că vestele lui, care pe atunci erau doar simpatice, încă nu deveniseră faimoase, îl protejau de gloanțele lipsurilor de tot felul. Cum nu făcea parte din clubul textualiștilor, Traian nu se lăsa impresionat de zicerile lui Iova și, cînd îl auzea bombănind „Eu am zis asta încă din ’74!“, îi răspundea consolator: „Nu-i nimic, bătrîne! Mai zi-o și tu o dată“.
Cînd Traian termina de citit, în cele cîteva zeci de secunde de tăcere de după, în vesta lui de protecție parcă apăruse fisura îndoielii, cu tot zîmbetul lui încrezător. Ședințele de cenaclu te învață să devii fizionomist. Dar te mai poți înșela – de pildă, dacă te luai după zîmbetul lui Hanibal Stănciulescu ți-ai fi putut închipui că vrea să te firitisească. Or, cu zîmbetul ăsta, Hanibal pe mulți i-a tocat mărunt. Erau prieteni din studenție, însă tocmai din cauza asta Hanibal i-ar fi spus lui Traian că mai are cîte o scamă prin manuscrise. Ultimul care vorbea despre cele citite era Croh, care își astîmpăra dorința de a fuma cu pipa lui fără tutun.
La drept vorbind, Traian venea să citească la Junimea ca să audă ce părere avea profesorul. Dacă Croh își scotea pipa din gură și începea s-o răsucească între degete, asta putea însemna două lucruri, diametral opuse. Fie că descoperise ceva nou, de bine, în manuscrisul autorului și își căuta cuvintele cele mai potrivite, fie că își căuta cuvintele cele mai puțin ofensatoare, cu care să-i comunice autorului că nu-i plăcuse ce auzise de la el. În cazul lui Traian, răsucirea pipei era un semn dătător de încredere. Cuvintele lui Croh îl făceau pe Traian să înflorească treptat, pînă cînd era tot un zîmbet de poet încîntat de ce i se spusese. Iar vesta poetului strălucea de mulțumire.