Mergi prin Győr, ca omul, şi ce-ţi aud urechile? “Bă, ăia din Debreţin sunt ţărani! Nu ca noi, vesticii…”. Ridici din umeri, nu te interesează. Numai că aceeaşi placă o auzi şi în Lwow (“Nenorociţii din Harkov sunt ţărani!”), şi în Timişoara (despre bucureşteni) şi în Plovdiv (despre ăi din Burgas); peste tot te loveşti de fumurile “vesticilor” ex-comunişti cum că ei ar fi altfel, mai cu moţ. În această categorie, Szczecinul deţine recordul de penibilitate.
Ca-n orice oraş despre care nu ştii nimic, în Szczecin te simţi bine: nici muzee de vizitat, nici monumente de fotografiat. Bei bere, te plimbi, socializezi. Şi ce-auzi? Evident, “Bă, da’ cât de ţărani poa’ să fie ăia din Lodz, incredibil! Nu ca noi, ăştia din Szczecin: civilizaţi, tradiţie, chestii… ai văzut palatul ducal?”. Nu l-ai văzut, aşa că toată gaşca se varsă spre palat, să ţi-l arate, să nu pleci prost din oraşul lor.
Un singur băiat tace cu nasu-n halbă şi nu ia parte la lăudăroşenia generală. Seara târziu, când toţi ceilalalţi s-au făcut muci şi s-au dus la culcare, Tomasz spune următoarele: “Vrăjeală, moşule. Ăştia-s spălaţi pe creier. Părinţii lor au fost ţărani d-ăia de la coada vacii, aduşi de comunişti să repopuleze oraşul, după ce Stalin i-a deportat pe nemţi. Ce tradiţie?! Bunicii lor aveau veceu cu faianţă de lemn: de un par te ţii, cu altul dau după câini! Acum se dau mari «polonezi de vest», dar numele lor de familie îs ucrainiene şi belaruse! Ca polonitate, Szczecin e zero!”. Protestezi: “Păi, şi palatul ducal?!”. Tomasz închide tabela de scor: “Făcut de comunişti, în stil medieval polon, prin anii ’60. P-ăla original, nemţesc, l-au ras bombardamentele americane din ’44”.