Plecam de multe ori împreună după-amiaza de la România literară. Înainte de 1989 și cîteva luni după. Avea o servietă de piele veche și neagră, pe care cred că o dădea cu cremă de ghete, fiindcă uneori ai fi zis că-i nouă. Era înalt, tăcut și atît de timid, încît rîdea cu frîna trasă. Chiar și dacă-l întrebai ceva, se hotăra greu să deschidă gura. Uneori trecea cîte un minut pînă să-ți răspundă. Critic, dar mai mult istoric literar: Valeriu Cristea! Dacă-i plăcea o carte aducea vorba des despre ea și te întreba de fiecare dată dacă ai citit-o. Nu era pisălog, însă își urmărea ideile cu o consecvență aproape maniacală.
Valeriu își scria de mînă articolele pentru revistă. Nu era singurul. Dar rîndurile lui începeau chiar de la marginea foii de hîrtie și se terminau, toate drepte și apropiate, la cealaltă. Doar dactilografa revistei îi descifra scrisul mărunt și parcă chinuit. Ceea ce îl mira. I se părea că doamnele de la corectură aveau ceva împotriva lui atunci cînd îl puneau să verifice cu ochii lui dacă dactilografa îi bătuse corect textul la mașină.
Nu se plîngea de lipsuri în lunga perioadă cîndnu se găseau de nici unele, însă îl ura temeinic pe Ceaușescu. Îl iritau pînă și bancurile care se spuneau despre el și la care nu rîdea niciodată. În rest, era de o seninătate ușor mirată, din care era greu să-l scoți.
Se întorcea des la doi autori – unul era Dostoievski, celălalt Creangă. El a scris Dicționarul personajelor lui Dostoievski, pe care l-au tradus și rușii, și tot el, Dicționarul personajelor lui Creangă. Muncă migăloasă în care trebuia să ai răbdare de furnică pentru a controla dacă nu ți-a scăpat vreun personaj și să spui apoi despre fiecare ce hram poartă. Ciudatul critic avea talent de povestitor, de aceea poate s-a apropiat de Creangă și de cronicarul Ion Neculce. A scris o singură carte de eseuri și amintiri care se apropiau de proză, După-amiaza de sîmbătă, în care se simțeau din plin harul și dorința lui de a se împăca, măcar cît de cît, cu o tot mai împovărătoare singurătate.
În 1991, cînd s-au făcut alegeri la România literară pentru funcția de director, la care principalii candidați erau Octavian Paler și Nicolae Manolescu, Valeriu și-a încercat și el norocul. A avut un singur vot. Al lui!
Nu înțeleg nici azi de unde i-a venit în 1990 ideea de a scrie despre Mineriada din 14-15 iunie textul în care le lua apărarea minerilor scriind că doar nu-și închipuia careva că ei veniseră în București ca să planteze panseluțe. Atunci Valeriu s-a stricat cu mulți din lumea literară, chiar și cu o parte dintre puținii lui prieteni. Nu știu să fi dat înapoi de la ceea ce a scris atunci, nici dacă Valeriu Cristea s-a gîndit vreodată că ar fi putut greși. I se trăsese de la obiceiul lui de a apăra cauze pierdute? De la disprețul pe care-l avea pentru oportunismul multora dintre literații autohtoni? Nu știu. Sigur e Valeriu, care nu-și găsise locul în lumea de pînă în 1989, nu și l-adescoperit nici în lumea de după.