În accepţiunea unui coleg de redacţie, definiţia stand-up comedy-ului este: „Te sui pe scenă, faci de două ori pîrţ, zici o dată p**a şi gata, rîde lumea. Mare chestie!“ (M.M.). Deşi poate uneori nu e chiar atît de departe de adevăr, semnificaţia stand-up-ului este ceva mai largă. După vreo doi ani de urcat pe scenă, ce am învăţat este că, în primul rînd, comediantul e un funcţionar public care doar lucrează cu 100 de oameni deodată în loc de unul. Ei stau înghesuiţi la căldură, fiecare dintre ei e indispus de propriile probleme, iar tu trebuie să faci în aşa fel încît, pînă la sfîrşitul show-ului, să te urască cît mai puţin, poate chiar să te placă.
În majoritatea cazurilor, ajungem la situaţia fericită mai sus menţionată, dar cîteodată oamenii vin la stand-up încăpăţînaţi să nu rîdă la ce zice altul pe scenă. Sînt exact ca fetele alea care îţi spun că vrei să faci sex cu ele ca pe un reproş. Dar poate că asta e şi ceea ce face ca meseria să fie mişto. Pentru că în turneu ai în fiecare seară alt oraş, alt local, alţi oameni cu alte probleme. Unul dintre aceste „alte oraşe“ cu alţi oameni cu probleme e Fălticeni.
Deşi cazarea în turneu e, în majoritatea cazurilor, absolut decentă, chiar şi în oraşele mici, săptămîna trecută, la Fălticeni, domnul patron, un tip foarte de gaşcă, de altfel, a vrut să ne facă să ne simţim ca acasă. Ne-a dus prin spatele localului pe nişte scări în spirală, apoi pe altele în dreptunghi şi-apoi pe altele în linie dreaptă şi am ajuns într-un semipod unde aveam o baie la comun, echipată cu saună, şi un veceu atît de elementar încît ziceai să s-a format prin încreţirea scoarţei terestre. Am dat să intru în cameră, dar încă nu era eliberată. După cinci minute iese de acolo o fată care arăta mai de pe lîngă Fălticeni, îmbrăcată cît să aibă bulanele şi umerii la vedere, dar amabilă şi bine-crescută, chiar jenată de apropourile patronului că ar trebui să împartă patul cu noi. Camera arăta fabulos. Un pat dublu cu cuvertură roşie, roasă şi pătată, pernuţe dantelate, pereţi acoperiţi de oglinzi, iar piesa de rezistenţă era un colţar încărcat cu lumînări, bibelouri cu luminiţe, icoane şi un CD player pe lîngă care stăteau cîteva CD-uri cu Guţă. După cinci minute de stat în cameră, ceva parcă tot nu era în regulă. Poate din cauza petelor albe de pe pătură, poate din cauza faptului că dulapul era plin de sutiene şi parfumuri ieftine, am presupus că nu-i bine să stăm acolo. Am ieşit după încă cinci minute şi, consultîndu-mă cu colegul, am ajuns la aceeaşi concluzie: sîntem cazaţi într-un bordel. Acum, problema devine cu totul alta. Cum faci să fugi dintr-un bordel fără să pară că vrei să fugi dintr-un bordel? „Aaa, vai, ce drum lung avem mîine, vai, ce bine ar fi dacă am face un pic de drum şi în seara asta! Nu mult, pînă la Suceava. Nuuu, nu mai bem nimic, mulţumim. Da, am mîncat, mulţumim. Seară bună! Mulţumim! Şi nouă ne pare rău că nu mai stăm.“
Aş vrea să vă mai povestesc şi despre cum am băut cu fostul puşcăriaş Nixon, care la 4 dimineaţa era mîndru că reuşise să-şi scoată o vacă din inimă, precum şi alte evenimente frumoase din Fălticeni şi din restul ţării, dar le las pentru altă dată, cînd voi fi în pană de subiecte.