De cele mai multe ori, cărțile făcute din articole apărute mai întîi în presă mă plictisesc. Textele din care sînt compuse par niște ciorbe reîncălzite. După ce se duce evenimentul de la care a pornit autorul, articolul capătă un iremediabil iz de „prospețimea a doua” pe care-l adulmeci chiar dacă n-ai citit contribuțiunea la data primei publicări. Asta nu i se întîmplă lui Radu Cosașu, ale cărui articole bat mai mult către literatură decît către presa cea de toate zilele sau de toate săptămînile. El n-are ambiția de a-ți explica ce se întîmplă, în termenii actualității imediate. Actualitatea lui începe cu cel puțin o jumătate de secol în urmă, dacă nu bate suta și de ani, încît te trezești contemporan cu Cehov sau cu Jurnalul lui Tolstoi, ori cu mai apropiații în timp Camus și Sartre.
Evenimentul „la zi”, pîinea jurnalistului, e pentru Cosașu o madlenă, pe care o mestecă îndelung și tot mai meditativ, pe măsură ce magica prăjiturică proustiană îi stîrnește prezentul de nemăsurat al amintirilor. Astfel că și articolele sale par scrise ca și cum ar fi mici capitole ale Supraviețuirilor sale, la fel ca întîmplările cuprinse în lungile capitole din În căutarea timpului pierdut. Niște povestiri condensate ale unui moralist care citește ziarele în căutare de povești despre lume, dar și ale unui om care-și povestește întîmplările vieții fără să se eroizeze, ci recunoscîndu-și apăsat fricile și lașitățile, în timp ce își amintește cu umor și în treacăt despre perioada celor zece ani în care a fost șomer și interzis ca autor, după ce a cerut, în 1956, ca scriitorii din România să scrie despre „adevărul integral”.
După ce a rostit sintagma fatală, la o ședință a tinerilor scriitori, Cosașu a fost trecut pe linie moartă. N-a fost băgat în pușcărie, ca alți confrați, în schimb i s-a luat dreptul de semnătură și n-a mai fost angajat nicăieri. Timp de zece ani a trăit din banii de buzunar pe care-i primea de la mătușile sale, cele ce aveau să emigreze una cîte una, la fel ca prietenii săi evrei din copilărie, în timp ce el le spunea că n-are de gînd să plece din România.
Într-unul dintre textele sale din această carte, Cosașu remarcă trei lucruri. Că e greu să fii român în România. Că e greu să fii și evreu în România și că, prin urmare, e și mai greu să fii evreu-român în România. Or, ăsta nu e doar un articol jurnalistic de opinie, un cursiv, cum era numit pe vremuri, ci o schiță literară de un umor special, patentat de geniul lui Radu Cosașu. Într-un alt text, splendid, proză curată, Cosașu își imaginează că 1964, după marea amnistie, Mircea Eliade și Mihail Sebastian se întîlnesc la Capșa, după ce fuseseră eliberați. Amîndoi pleacă din țară, deși în realitate Eliade emigrase de peste douăzeci de ani, iar Sebastian murise în 1945, călcat de un camion sovietic.
În viața reală, Eliade rupsese prietenia cu Sebastian fiindcă acesta era evreu. În viața pe care le-a închipuit-o Cosașu, amîndoi făcuseră pușcărie politică și urmau să se despartă, fiecare luînd alt avion de la Băneasa. Povestirea lui Cosașu, deși fantastică în conținut, nu e deloc fantastică pe tot cuprinsul ei, ci de un realism, cum să-i zic, tandru și cîtuși de puțin patetic, deși subiectul ar fi putut fi tratat de-a dreptul lacrimogen.
Ca și în Casablanca, unul dintre filmele preferate ale lui Cosașu, una sînt faptele, care sînt relatate cu înțelegere și cu un strop de umor, și alta e reacția publicului care-și șterge cîte o lacrimă văzînd drama personajelor luate de valurile vieții. Cosașu acceptă că ni se întîmplă ceea ce ni se întîmplă, ca oameni sub vremi ce sîntem, dar ce ne facem după aceea? Devenim ticăloși sau, măcar în cel de-al treisprezecelea ceas, ne trezim, cu toate riscurile pe care le presupune o asemenea deșteptare din nebunia dictaturii?
Radu Cosașu, Anti-damblale, Editura Polirom, 2018.