Cum s-o fi numind acum la noi ceea ce pe vremuri se chema brînză de Olanda? Brînză neerlandeză? Brînză din Țările de Jos? Întrebarea asta mi-a venit în timp ce citeam Fabrica, romanul istoric al neerlandezei Simone van der Vlugt. Un roman popular dintre cele care i-au adus scriitoarei milioane de cititori în Țările de Jos și prin străinătate. Intrigă complicată, cu multe răsturnări de situație, ca în romanele-foileton din secolulal XIX-lea, și totul pornește de la o fabrică de brînză ridicată undeva la țară, prin asocierea dintre o tînără de la oraș și un țăran harnic. Ea, Lydia, e fată de familie, el, Huib, fermier destupat la minte. Amîndoi sînt înamorați de motoarele cu abur, marea invenție a secolului al XIX-lea, nu și fermierii care produc brînză după metodele tradiționale, prin exploatarea muncii femeilor. V-ați prins – lupta dintre modernizare și conservatorismul țăranilor din Țările de Jos plus lupta femeilor neerlandeze pentru emancipare – feminism local asezonat aici cu o poveste de dragoste, care dă în altele, mai ciudate.
Pînă să ajungem la amor, aflăm, prin neofita Lydia, cea dornică să învețe, dar și să-și investească banii cu folos, cum se prepară brînza de Olanda și cît de ușor capătă brînza asta un gust nasol, dacă nu e respectată întocmai rețeta de fabricație. Dacă laptele e diluat și, vai, există țărani olandezi care se pretează la așa ceva, brînza semnalează această înșelătorie. Iar dacă bidoanele în care e transportat laptele nu sînt bine spălate, brînza îi dă de gol pe țăranii puturoși, așa că pentru a izbîndi în afacerea lor Lydia și Huib devin niște precursori neerlandezi ai lui Piedone. Mai mult ea, orășeanca burgheză, decît el, țăranul sensibil care nu vrea să se strice cu vecinii. Cînd lucrurile încep să meargă la fabrica de brînză și de la amorul față de motorul cu abur ajungem la amorul dintre cei doi asociați, lucrurile se complică din nou, dramatic, vezi bine. De fapt, cam tot romanul funcționează așa: din obstacol învins în obstacol nou apărut, care pune și mai mult la încercare cerbicia personajelor. Autoarea are însă suficient umor și ironie, încît atunci cînd treburile se întărîtă să nu se lase cu vărsare de sînge. Asta pînă cînd se ajunge la război și Nora, fata Lydiei, din casnică nefericită devine infirmieră, șofer de ambulanță și mecanic auto lîngă tranșeele din Belgia, după ce se prinde că soțul ei o înșală, dar nu cu o femeie, ci cu un bărbat. Tînăra feministă are limitele ei ca activistă. Căci dacă Ralph, bogatul ei soț, s-ar fi încurcat cu o femeie, așa cum bănuia ea, mai treacă-meargă, dar cînd el îi mărturisește relația lui clandestină cu Emiel, cu care se iubește din copilărie, feminista divorțează.
Romanul, balzacian în prima parte, o ia pe cărările abrupte ale naturalismului în cea de-a doua. Dar ca în toate romanele-foileton de succes în care un sfîrșit fericit e mai important decît senzația cititorului că autorul forțează nota, și în Fabrica povestea se termină cu bine. Adică, deși războiul nu s-a sfîrșit, autoarea își aduce cu bine personajele la țărmul unei regăsiri fericite între doi frați vitregi care ajunseseră să se urască, mai mult ea decît el, dar care – ce să vezi! – își dau seama cît de mult țin unul la celălalt, fără să-i bîntuie dorințe incestuoase. Asta după happy-end-ul unei iubiri reîncălzite după mai mult de douăzeci de ani, ca un triumf al brînzei de Olanda preparate după metode moderne.
Simone van der Vlugt, Fabrica, traducere din neerlandeză și note de Gheorghe Nicolaescu, Esditura Polirom, 2025.