Iniţial, întrevederea de la studiourile Lorimar a decurs cam aşa: “Şefu’, am un scenariu genial: un grup de prizonieri de război acceptă să joace un meci de fotbal contra unei echipe germane. Dar să vezi: dacă ei se lasă bătuţi, germanii promit să le dea drumul pe şest în Elveţia. Dacă însă nemţii mănîncă bătaie, prizonierii vor fi executaţi. Ei bine, n-o să crezi: prizonierii joacă la victorie şi se sacrifică eroic pentru cauza libertăţii şi-a sportivităţii*! Ce zici?”
Vom trece elegant peste răspuns, pentru că nu e frumos să spui despre nişte cineaşti că sînt la fel de cretini ca toate filmele lui Sergiu Nicolaescu. Serios, chiar nu se face. Mai ales că oamenii şi-au revenit la realitate, s-au scuturat de propaganda penibilă şi au venit pe ecran cu o poveste extrem de simpatică şi bine jucată. E cam tîmpiţică în esenţa ei (ştiu, mai bine scriam no-brainer), dar are nerv, haz, acţiune adaugată cu polonicul şi inspiră privitorului aceeaşi tenacitate de pitbull care a făcut din Rocky un nume legendar.
Ideea de bază rămîne aceeaşi: echipa de prizonieri contra naţionalei Germaniei naziste, dar meciul se mută, din raţiuni de propagandă, la Paris, să vadă coana Europa ce democraţi sînt cuceritorii germani. De cealaltă parte a gardului de sîrmă ghimpată, capitanul John Colby (Michael Caine) e în plină dilemă: să-şi rişte coechipierii adunaţi şi antrenaţi din greu într-o evadare care-i poate costa viaţa sau să fie fair-play pînă la capăt? Nu ascund că pendulaţia asta de Papură-vodă îl calcă pe nervi pe întreprinzatorul Robert Hatch (Sylvester Stallone). Bietul om are parte tot filmul de o partitură amuzant de tragică: deşi canadian (deci cizmă prin tradiţie la fotbal), omul se chinuie din răsputeri să intre în echipă, că na, e singura lui şansa de evadare. Şi reuşeşte. Şi evadează. Şi gustă libertatea cu poftă. Şi…şi o să vedeţi ce urmează. Nu-mi fac griji, dacă aţi văzut primele cinci minute de film veţi sta cuminţi pînă la capăt.
Nu pot să închei fără să-l amintesc pe “neamţul” Max von Sydow, pus de John Huston alături de sus-numitul Caine tocmai ca să dea filmului şi o dimensiune ceva mai serioasă şi mai adîncă. Mă rog, pe cît de adîncă poate fi ea în cazul de faţă, adică de bun simţ pentru un film dedicat 100% divertismentului.
Şi-acum, dacă tot am ajuns la final, refuz să închei cu vreo frază goală şi pompoasă, ci vă las în compania a două informaţii interesante:
►Filmul include nu mai puţin de 18 fotbalişti serioşi, fie în roluri principale, fie strecuraţi printre cascadori. Pe Pelé îl veţi recunoaşte de la o poştă, pe Bobby Moore doar dacă vă puneţi ochelarii, iar pe ceilalţi n-aveţi decît să-i citiţi pe genericul de final.
►Începeţi să cronometraţi din clipa cînd crainicul stadionului anunţă că au mai rămas doar 15 minute din partidă. Din acest moment şi pînă la sfîrşitul genericului mai sînt exact 15 minute şi 5 secunde.
Victory, SUA, 1981. R: John Huston. Cu: Sylvester Stallone, Michael Caine, Max von Sydow, Pelé. Scor IMDB: 6,3. Unde: TCM, ora 20:00
*Povestea iniţială se inspiră din ceea ce, spune legenda scornită în laboratoarele de propagandă ale Kremlinului, au păţit fotbaliştii lui Dinamo Kiev după ce au bătut o selecţionată nemţească de ocupaţie locală. Unii au murit impuşcaţi, iar alţii, mai norocoşi, au fost condamnaţi pe viaţă în lagăre de muncă. Spre norocul lor, n-a fost o sentinţă prea lungă.