Bag tot mai mult de seamă că snobăreala, ca şi beţia, are doar început, nu şi sfârşit. Cel puţin, nu unul previzibil. Mai nou, turistul român s-a potcovit singur cu must-uri şi se agaţă de ele ca ciulinele de floaca oii: se duce la Moscova? Galeriile Tretiakov sunt un must! Roma? Clar, merge la Capela Sixtină, măcar că are de stat la coadă cu orele – înţelegi, e vorba de un must! Impresia mea e că românii din noul val (pot să le zic „New Romanians“, prin analogie cu New Russians?!) nu fac turism ca să se simtă bine şi să scape de stres, ci ca să se enerveze şi mai tare. Păi, ce-ar păţi bieţii de ei dacă, Doamne apără şi păzeşte, ratează un must?!
N-ai cum să nu rumegi astfel de gânduri, şi altele încă mult mai resentimentare, când stai într-un aşa-zis Heuriger (de fapt, făcătură pentru turişti) şi-i auzi vorbind româneşte, hăhăind şi spunându-şi unul altuia glume vechi de la televizor („Gogule, probleme, mă?“). Problema nu sunt glumele şi nici vorbitul tare, problema e că habar n-au pe ce dau banii, amărâţii! Li s-a băgat în cap că la Viena e un must să bei într-un restaurant tradiţional vienez, şi ei bifează conştiincioşi, fără să-şi pună întrebări şi fără să priceapă boacă din spiritul locului. Al unui Heuriger veritabil. Care, oricum, nu prea e de găsit în Viena.
Cel mai uşor găseşti aşa ceva la Grienzig, la nord de oraş, chiar lângă pădure (Wienerwald, cum îi zic ei).
Nu că ar fi o mare experienţă senzorială să bei într-o cârciumioară de-asta: n-ai voie decât vinul casei (recolta din anul ăla), care-i mult prea acru după gusturile meridionale. Avantajul e că nu te pileşte, aşa că poţi s-o ţii ore-n şir pe distracţie, cu condiţia să-ţi reziste buzunarul şi să nu ţi se facă rău de la cârnăciori, că de la vin n-are cum să ţi se facă. Haios e când termini sejurul austriac, iar la aeroport dai peste românaşii care se întreabă unul pe altul: „Ai fost, mă, la vreun Heuriger?“ „Normal, mă!“ „Şi ce-ai băut?“ „Păi, ce să beau, mă, la «restaurant tradiţional vienez»? Am băut bere!“.