Sînt rebeli. Sînt liberi. Mişună. Rîmă. Foşgăie. Murdăresc. Fac bucăţi. Zeul e de negăsit. Se ascunde. E invizibil. Trăieşte cu spaima şi armata. Îşi aminteşte de trădători. Crede că se va răzbuna. Slugile povestesc despre ororile tiranului. Devin demne. Trăncăne. Vor iertare. Vor să fie invizibile, dar nu ca tiranul. Vor să fie libere ca rebelii. Cu toţii au personalitate. Sînt egali în făloşenie. Doar săracii însă sînt liberi. Stăpînesc. Soarele. Nisipul. Sărăcia. Strălucesc la fel astăzi ca hidoşeniile din aur ale lui Muammar. Sînt ale poporului.
Bucureşti, august.
Oraş părăsit. Lumea e la mare-munte-nunta lui Borcea. Pe e-mail îmi scrie un tip cu care mă jucam în ţărînă cu puţele acum treizeci şi ceva de ani. Viorel Mirică. Lucra în Tripoli de şase ani şi libertatea tribalilor îi strică viitorul. Lucra în petrol. Se îmbrăca în petrol. Voia pensie de petrol. Viitorul nici de aur nu se întrevede. A strîns juma de milion de euro în anii ăştia. Acum tace şi cheltuieşte. Stă întins pe coasta Greciei şi mă chatuieşte.
Tric: Nasol.
Ei: Ai scăpat.
Tric: Am pierdut.
Ei: Ce?
Tric: Bani. Viitorul.
Ei: Sînt liberi.
Tric: Acum. Dup-aia? Triburile se bat ca chioarele. N-au vreun om deştept prin „casă“. Sînt săraci. Sărăcia produce miracole şi atît. Un popor să trăiască din miracole, rar.
Ei: Eşti gaddafian?
Tric: Nu, nu, nu! Da-i nasol. Îmi văd micile mele egoisme, văd că, mult timp, greu o să se pună pe roate iar treaba. Sînt mai uşor de manipulat ca oricînd. Americani, francezi, marile puteri deja îşi împart stăpînirea. N-au scrupule. Şi Tripoli n-are şanse să se pună singur pe roate. Priveşte Irakul. E nevoie de ani ca să se trezească ceva conştiinţă. Astea-s popoare de sclavi la care noţiunea de libertate, dacă nu se coace singură, n-are sens. N-au primit salariile. N-au mîncare. Da, atîta şi vor. Gaddafi e neam de slugă şi el. S-a îmbogăţit, s-a întărit, putea trăi încă o mie de ani, doar că s-a urcat prostu-n copac.
Ei: Stai. Libertatea.
Tric: Soarele. Nisipul. Sărăcia. Nu pot coace libertatea ca religie, ca aspiraţie. Ştii, aveam un puşti la rafinărie. Visul lui era s-o iubească pe fata şefului. Eh, după ce-a iubit-o, ce-a făcut? L-a omorît pe tatăl fetei care-i stătea în calea fericirii. Era chiar un sărăntoc. Şeful era cu ceva bani, nu se putea încurca c-un coate-goale. Fata n-a vrut să-l mai vadă. El o caută s-o omoare. Că-i libertate. Sau altă poveste. Tot lucrători. Neplătiţi de luni. Foame. Intră cu revoluţia asta în casa celui mai bogat din sat. Dă-i, sparge. Găsesc o oaie şi-o mănîncă. Îi mănîncă lui ăla şi pisica. Apoi, se instalează acolo. Libertatea astăzi e foarte concretă. De asta zic că li s-a dat degeaba. N-au şefi, n-au creiere. E de speriat. Vor mînca acum destul. Apoi, cine le foloseşte creierul? Repet, îmi place libertatea asta caraghioasă.
Ei: Dumnezeul lor?
Tric: Sigur. E bună revoluţia, dar nu pentru căţei.