Jurnaliștii – nu doar cei români – care văd cum li se scurge meseria printre degete, fugind spre amatori interesați doar de trafic și de cotația bursieră a business-ului online pentru care prestează, își lasă angoasele într-un pahar de scotch și urmăresc, alături de întreaga familie, serialul Newsroom. Din când în când mai apasă butonul de pauză și explică progeniturilor semnificația unei anume decizii editoriale. Dau play din nou și, când echipa redacțională se află într-un nou impas, reiau explicațiile, argumentând cu un cod deontologic în mână comportamentul pur propagandistic al eroilor ideali ai unei prese de expoziție. Se termină week-end-ul, se termină și cele câteva episoade pe care le-au urmărit cu sufletul la gură și se întorc plini de mândrie la birourile lor, de unde vor redacta pe bandă rulantă știri pe surse, de sub surse, din surse, dintre surse și așa mai departe. Jurnalismul ideal există doar în filmele americane, fonduri pentru a-l susține nu mai există nici măcar acolo, iar practicarea unui astfel de jurnalism este, cel puțin pentru români, un vis din ce în ce mai umed și mai îndepărtat.
Audiențele unor anumite televiziuni și site-uri ne confirmă, zi de zi, că nimeni nu este, în viața reală, obsedat de standardele înalte ale meseriei. În România, moda titlurilor cretine care te invitau să dai click pe o anumită știre pentru că habar n-aveai ce ai fi putut pierde dacă n-o făceai a pornit, culmea, de la o publicație care se bate cu cărămida insolvenței în piept că ar reprezenta jurnalismul de calitate. Nici cu Gândul nu gândești câtă calitate se ascunde, de fapt, în spatele acestei goane după unici. Dar și în România, ca și în alte țări, ne place să ne găsim scuze în timp ce trâmbițăm virtuțile știristului ideal din filmele americane.
Ei bine, nu toate filmele americane sunt făcute pentru naivi. Alea pentru naivi iau premii de popularitate și sunt date de exemplu prin școlile de jurnalism, dar există și filme pe care ar trebui să le proiectezi puzderiei de aspiranți la gloria televizată înainte de examenul la jurnalism, iar după cele două ore ale proiecției să-i întrebi: chiar meseria asta vreți s-o practicați? Pe vremuri, rolul ăsta putea să-l îndeplinească romanul Iluzii pierdute al lui Balzac, dar cine mai are timp să citească azi o carte întreagă, când nici un status de Facebook nu poate duce până la capăt fără mari dificultăți?
Un astfel de film e Nightcrawler, povestea unui hoț de fier vechi ce sesizează brusc mina de aur reprezentată de cele mai murdare știri TV: crime, scandaluri și accidente nocturne. Pornind de la o cameră mai slabă decât un smartphone și de la mult tupeu, Louis Bloom învață repede că drumul spre rating trece prin mizeriile cele mai mari și presupune dispreț maxim față de suferința oamenilor, intimitate sau lege.
Desigur, imaginile filmate de la cinci centimetri de gura victimei sau cele în care cadavrul este mutat de la locul accidentului pentru un cadru mai bun ar fi absolut inutile dacă nu s-ar găsi și un producător dispus să le difuzeze, în aceeași goană după rating. Mizeria în sine, chiar și regizată, n-ar vinde dacă nu s-ar găsi mereu oameni dispuși să-și coboare standardele pentru bani, din ce în ce mai mulți bani.
E un film crud și nemilos, pe care nu-l recomand celor care nu-și asumă și umbrele meseriei, ci vor să vadă, mereu, doar strălucirea epoleților de colonei ai unor vedete media. E un film despre presa așa cum ne place, dar pe care o îngăduim suveran doar pentru că suntem convinși că se adresează unor decerebrați cu care nu vom avea niciodată de-a face. Până în ziua în care ei ajung să conducă ședințele de redacție.
Nightcrawler, 2014, dramă, 117 minute. Regia și scenariul: Dan Gilroy. Cu: Jake Gyllenhaal, Rene Russo.