Încerc din răsputeri să ţin pasul cu toată această euroharababură care ni se derulează pe sub nas de luni bune şi, uneori, singura concluzie pe care o trag e că Merkel şi Sarkozy ar trebui să se mute împreună la Bruxelles şi să facă planuri pentru salvarea euro 24 de ore din 24. Mărturisesc că tot acest limbaj tehnico-ştiinţific folosit de alde Sarko, Merkel şi Barroso mă ţin într-un veşnic suspans intelectual şi mă fac să umblu ca un şobolan printr-un labirint de euro-termeni sperînd să pricep ce vor să spună oamenii ăştia atunci cînd spun ce spun.
Uneori nu pricep mai nimic, dar neînţelegrea asta mă motivează: sap mai adînc în documente, descarc pdf-uri cu tratate, citesc şi mai multe analize şi opinii sperînd că într-o zi Europa naţiunilor, negocierilor, reglementărilor şi deciziilor să-mi devină tranparentă ca Ozana cea frumos curgătoare. Din păcate, singurele lucruri care mi se clarifică pe de-a-ntregul sînt că Berlusconi se uită la fundul prim ministresei daneze Helle Thorning-Schmidt sau că Sarko îi întinde mîna lui Cameron ca un şmecher care-i dă cheile unui băiat din parcare ca să-i parcheze maşina. În orice caz, înţeleg că pieţele s-au mai calmat, sînt mai puţin nervoase.
Ce înseamnă asta, nu mi-e foarte clar, mai ales că expresia "pieţe nervoase" a început să mă sperie cumplit. Poate că mîine-poimîine, de la atîta nervozitate, pieţele financiare o să înceapă să dea în cap la oameni pe stradă, să spargă bibelouri, să urle ca apucatele pe Wall Street. Şi eu, săracul de mine, care credeam că pieţele sînt nişte fiinţe calme, stăpîne pe nervii lor, nu nişte hoţi puturoşi, cum zice Jeffrey Franks într-un acces de sinceritate, care devin nervoase doar atunci cînd nu sînt lăsate să facă enorm de mulţi bani fără să se dea jos din bănci, fonduri de investiţii şi alte asemenea grămezi de bani scoase la produs.