În 1820, într-o zi de primăvară, Tudor Vladimirescu se îmbrîncea cu logofeții de la București pe marginea unei jalbe de hotar. Moșia lui de la Cerneți, jefuită de turci, nu-și recăpătase conturul, chiar dacă boierii care-i mai jumuliseră din lanuri și păduri fuseseră prinși cu ajutorul pandurilor, jupuiți și despicați așa cum se cuvine. Tudor avea vîrsta de 40 de ani, o avere frumușică, o faimă care băga în sperieți nu numai bandele de tîlhari, ci și pe cele de arnăuți. Purta straie albaneze, sabie curbată și pistoale furate și, dacă i s-ar fi trecut cu vederea acel burlan negru care i se odihnea pe creștet, putea fi luat drept un om menit să moară în patul lui de bătrînețe, la 45 de ani.
La Hanul lui Manuc, Tudor Vladimirescu întîlnește un grup de palicari beți care plîngeau cu muci, se pupau cu ospătarii și cereau libertate pentru patrida. Eteria își îneca amarul în poloboacele de Drăgășani după ce își oblojise jalea cu piftie de cocoș și pastramă de berbecuț. Ferindu-se de focurile de pistol și de stacanele goale, zdrobite de pereți, luînd aminte să nu calce pe trupurile voluntarilor din Pireu doborîți de prima rafală de țuici, Tudor Vladimirescu pricepe că grecii vor să-și ia țara înapoi. Mintea lui ageră vede în asta o ocazie de a cupla Oltenia la revoluția care plutea în aerul înțepător al Balcanilor.
Tudor discută cu șefii Eteriei și cade la învoială ca pandurii să-i ușureze acelei armate pestrițe străbaterea codrilor valahi. Pîndiți nu atît de turci, cît de lotri, lupi și foamete, eteriștii și-ar fi lăsat oasele pe sub brusturii Olteniei fără sprijin local.
Planul lui Tudor e însă altul. El vrea să întărîte poporul împotriva regimului fanariot și, mai ales, să-i belească pe boieri pînă la ultimul. Pandurii au adunat lumea la revoluție împungînd-o ba cu vorba, ba cu sulița. Proclamația de la Padeș a fost un succes. Țăranii s-au bucurat să audă ce regim de libertate urma să fie instaurat în Țara Românească și cîte feluri de a omorî boierii din fugă există.
Dar boierii n-au gustat glumele revoluției și au trimis o armată strînsă în pripă, pe care Tudor a încercuit-o, a dezarmat-o și a făcut-o cadou mulțimii. Pașalele de la Vidin și Belgrad au început să se foiască, iar Marele Vizir se pregătea să organizeze vizita unui grup de bașbuzuci la București. Dar Tudor le-a spus că fanarioții n-au a se teme de nimic, iar vălătucii de fum care se văd de peste Dunăre arată că prostimea vrea să-i prăjească un pic pe boieri.
Turcii n-au avut mari obiecții și așa a ajuns Tudor, cu burlanul lui negru pe cap, în zorii Revoluției de la 1821.