La mulți ani, cetățeni români! Ca de fiecare dată, pe 1 Decembrie ni s-a învîrtoșat mîndria națională. În restul celorlalte zile din an ne-am deprins să repetăm obsesiv același text păgubos: țară de căcat, fotbal de căcat. De fapt, știm foarte bine că această tînguire masochistă nu duce nicăieri. Da’ nu ne putem abține. N-am fi noi, dacii și latinii balcanici, dacă nu ne-am inflama atît de tare, temperamentali, dacă nu ne-am da cu stîngu-n dreptu’, așa cum doar noi sîntem în stare. Vorba clasicilor: Ghinion! Alții, răsăriți în Vestul campionatelor „civilizate”, s-au deprins să fie mai nuanțați: își critică jucătorii, antrenorii și echipele mai abitir decît noi, dar nu afirmă niciodată că Anglia, Spania, Germania, Italia, Franța etc. ar fi, din principiu, de doi euro și 15 pences. Avantaj ei, bravo lor!
Pe de altă parte, așa cum s-a întîmplat și la Marea Unire, România are noroc, nici nu-i mai trebuie politicienii de la FRF. Am găzduit tragerea la sorți pentru turneul final de la Euro, altă vorbă clasică, Douăzeci-Douăzeci. Tii, să vezi coincidență! Cine vine la București? Olanda, Ucraina și Austria. Olanda, așa cum se știe, este principalul nostru „dușman” din UE – ne tot blochează accesul în Spațiul Schengen. Despre Austria și Ucraina ce să mai vorbim… Primul meci al echipei noastre naționale pe teren propriu, în România Mare, s-a disputat la Cernăuți, cu Polonia (1-1), în 1922, pe stadionul Maccabi. Cernăuții au fost în Austria, acum sînt în Ucraina. La vară, în București, avem șansa unei revanșe istorice. Asta, dacă vom trece, prin absurd, de Islanda și, ulterior, de vecinii din Ungaria sau Bulgaria, în deplasare, acolo unde am mai defilat, vai, ca între vecini ațîțați să se ia din te miri ce. Alt noroc e că nu ne-au picat pe cap, în Capitală, niște suporteri foarte răi. Olandezii și austriecii sînt simpatici, iar ucrainenii, deși fac urît la beție, pot fi temperați, cu tact. Ce mai, sîntem condamnați să ne calificăm, ca să nu ne invadeze belarușii, gruzinii, macedonenii sau – pronostic – kosovarii.
Și, în încheiere, dragi tovarăși – vorba altui clasic –, să știți că ar mai fi ceva legat de Ziua Națională. O chestie, chiar două.
Una: echipele care au făcut România mare (adică participantă la turnee finale) erau formate din oameni ai muncii pe teren de diverse etnii: români, maghiari, germani și de alte naționalități. Din 1930 și pînă-n 1998, cînd am fost ultima oară la Mondiale, echipa României era una. Interesant. Miodrag Belodedici, ambasadorul nostru la Euro 2020, este etnic sîrb. Gică Hagi – mare bizarerie! – n-a fost totuși prezent la ceremonia de la Romexpo. S-or fi gîndit ăia cu protocolul de la FRF că Hagi nu-i român, ci aromân, adică super-român, cum zicea moș Țuțea. La urma urmei, ce era să caute Regele printre atîția banali președinți de federații?
Și doi, dacă ne auzi, Rădoi. Tot de Ziua Națională, ne întrebăm obsesiv: care-i „identitatea” noastră, „specificul național”? E boală cronică, nu-i de la 1918, ci de pe la pașopt încoace. La noi, în fotbal, au tot fost dispute. Strămoșii care au nimerit în „Groapa cu lei” de la Guadalajara ’70 erau acuzați de celebra „temporizare”. Însemna ceea ce se cheamă astăzi „joc de posesie”. La fel, despre Generația de Aur a Regelui s-a zis că „jucau cu curu-n poartă”. S-au calificat, în maniera asta, la trei turnee finale mondiale, unde au trecut de grupe și băteau Argentina sau Anglia. Astăzi, la 101 ani de la Marea Unire și 22 de ani de la ultima calificare mondială, ne-am dori să ne definim o identitate, cît de cît. Ne bazăm pe Mirel Rădoi și credem în tînăra generație, firește. Da’ parcă ne-ar plăcea, țintind spre viitor, și niște izbînzi ca-n trecut, chiar și cu „temporizare” sau „cu curu-n poartă”. Hai România, oriunde te-ai afla, acum pe locul 37 din clasamentul FIFA-Coca-Cola!