Jurnalistul american Malcolm Gladwell are o teorie simplă despre succes: ca să excelezi într-un domeniu, trebuie să fi exersat cel puțin 10 000 de ore. Nu talentul nativ e important, ci efortul susținut, munca nespectaculoasă. Regula celor 10 000 de ore funcționează, potrivit lui Gladwell, în orice domeniu, dar exemplul lui preferat e al Beatles-ilor, care, înainte să ajungă celebri, au cântat live peste 10 000 de ore în barurile din Hamburg. Mesajul pe care-l transmite regula lui Gladwell, expusă în cartea Excepționalii (Outliers), e unul potrivit vremurilor noastre, adică e profund democratic și anti-elitist. Ideea e că n-ai nevoie de cine știe ce talent, nu trebuie să faci parte dintr-o specie aparte de ființe ciudate, pe care înzestrările native le plasează undeva deasupra muritolor de rând. Trebuie doar să exersezi suficient de mult.
Pe undeva, cam asta e și ideea care stă la baza filmului Whiplash. Munca e atât de prezentă în film încât unul dintre protagoniști e sudoarea care se scurge pe tobe. Filmul putea la fel de bine să se numească Transpirația și acolitul ei, sângele din rănile de la mâini.
Andrew Neiman tocmai a intrat la o prestigioasă școală de muzică din New York și se pregătește să bată la tobe mult timp de-acum încolo. E remarcat repede de Terence Fletcher, un profesor exigent care are o metodă foarte specială de a face din studenții lui niște virtuoși: îi umilește și-i agresează. Fletcher excelează nu doar în muzică. E și un maestru al insultelor. Știe precis în fața cărei remarci incorecte politic va ceda psihic fiecare dintre elevii lui. Pe Andrew îl întreabă la început dacă provine dintr-o familie de muzicieni doar ca pe urmă să compună insulte din detaliile triste pe care le-a aflat despre părinții lui.
În spatele atitudinii lui Fletcher nu se află însă răutate, înțelegem mai târziu, dintr-un dialog pe care-l are cu Andrew, ci o metodă spartană de a obține performanța. Pe scurt, dacă nu-ți mai altoiești studenții din când în când, ei nu vor repeta niciodată suficient de mult pentru a ajunge niște instrumentiști redutabili. Doar un regim sever de repetiții, unul în care nu există niciun fel de înțelegere din partea profesorului pentru imperfecțiunile studentului, poate da naștere excelenței. Motiv pentru care o să-l tot vedem pe Andrew, pe parcursul filmului, lovind frenetic niște tobe, de unul singur. Câteva cadre cu transpirație și mâini pline de sânge vin să sublineze amploarea efortului. De parcă faptul că protagonistul își trăiește tinerețea fără prieteni n-ar fi un sacrificiu suficient de mare.
Până la urmă, Fletcher nu e chiar zbirul din trailer. Filmul e și o critică naivă a democrației complezente în care trăim, a societății liberale și non-conflictuale în care oamenii se felicită recirpoc că nu respiră pe gură și că știu alfabetul pe de rost. Ca și regula de 10 mii de ore a lui Gladwell, filmul e o glorificare a muncii. Numai că Whiplash glorifică un anumit tip de muncă: aia pe care n-o faci cu tragere de inimă, munca la care te-mpinge cineva cu biciul și pe care n-o faci dacă nu ești umilit destul, iar teroarea în care trăiești nu-i suficient de mare.
Andrew bate la tobe o grămadă, dar parcă fără nicio plăcere. Richard Brody observă, în The New Yorker, că pentru protagonist muzica e doar obsesie competitivă, încrâncenare. Te și întrebi de ce s-a apucat de cântat. Din moment ce se raportează așa la activitatea aia, putea la fel de bine să-și dorească să fie cel mai mare zidar sau cel mai mare meșter care pune termopane. Sunt sigur că există strungari care-și fac meseria cu mai multă pasiune decât aia pe care-o pune Andrew în cântat.
Pe scurt, Whiplash are un conflict clar, puternic și captivant. Dar care trădează, în același timp, foarte multă naivitate, și, spun unii muzicieni, necunoaștere a domeniului. E un film despre muzică (și cu foarte multă muzică) pentru oamenii care nu se pricep la muzică. Oferă, în schimb, senzația că spune ceva despre performanță, efort, și lumea excesiv de complezentă în care trăim. Ceea ce nu e cazul.
Whiplash (2014), SUA, Regizat de Damien Chazelle