Am citit tot ce a apărut la noi dintre cărțile acestui spaniol formidabil. Autorul unor splendide romane gotice, Carlos Ruiz Zafón a murit la doar 56 de ani, din cauza unui cancer de neînlăturat, după ce personajele născocite de el au tot păcălit cu dibăcie moartea. A fost unul dintre cei mai mari povestitori din zilele noastre, cu o imaginație uluitoare și cu un limbaj magic, de poet genial. Zafón avea cultul lui Cervantes, dar al unui Cervantes cît se poate de viu și de contemporan cu noi, în măsura posibilităților. Mai avea, ca toți barcelonezii, orgoliul de a trăi în orașul lui Gaudí.
Acest volum de povestiri a apărut după moartea autorului, care știa ce-i pregătise soarta, încît a cerut editurii să dea de urmele povestirilor apărute în periodice și în ediții nepuse în comerț și să le publice alături de textele inedite. Ceea ce reunește povestirile e locul în care se întîmplă, Barcelona – orașul de abur al lui Zafón. Misterios, cețos și nepăsător, orașul ascunde în sine ceva unic, morbid, cu care traversează timpul.
Cele mai multe dintre povestirile din Orașul de abur au loc într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, bîntuit de umbra morții aduse de epidemii, răzbunări ori de bombardamente. Frazele șerpuiesc enigmatic, descrierile surprinzătoare aduc laolaltă elemente disparate menite să sugereze, nu să construiască o imagine, iar dialogurile sînt, cel mai adesea, reduse la esențial. Luxurianța realismului magic sud-american e combinată în povestirile lui Z., ca și în romane, cu întunecimile misterioase ale narațiunii gotice, cu personajele ei demonice care distrug tinerețea unor tinere de o frumusețe angelică și cu întorsături de situație care par – uneori chiar sînt! – supranaturale. Licori ale vieții fără de sfîrșit, averi dobîndite pe căi suspecte, partide de șah în care învinșii își cedează sufletul învingătorului. În Barcelona, unde minunile ascund cel mai adesea înșelătorii ordinare, iar persoanele cu apucături diavolești sau pur și simplu ilegale simulează cu dibăcie onorabilitatea, cu binevoitorul concurs al concitadinilor ipocriți, e cu putință orice, de la crime în serie la pervertirea minorelor, transformate în cocote de lux, cîtă vreme respecți litera convențiilor sociale. Un fotograf de morți, persoană altminteri cumsecade, dar plină de datorii și care are ghinion la jocurile de noroc, își tranzacționează fiica punînd-o să joace rolul copilei dispărute a unei mame lovite de o blîndă sminteală. Cînd fata crește, fotograful o pune să intre în pielea nevestelor moarte de tinere, pentru a le consola soții îndurerați. În altă povestire, încă tînărul Cervantes face un contract cu un editor care se oferă să aibă grijă de cariera lui literară și care îi pune pe foc prima piesă de teatru, promițătoare, dar departe de ceea ce editorul intuiește că ar putea scrie debutantul. Altundeva, Gaudí își angajează un translator în engleză, fiindcă i s-a oferit un contract fabulos în America. Arhitectul traversează oceanul împreună cu translatorul, dar afacerea eșuează din cauza scrupulelor sale artistice.
Aidoma romanticilor, Zafón te plimbă în timp în povestirile lui, schimbînd el însuși măști ca autor de hîrtie al textelor sale, obsedat de moarte și de femei lovite radical de soartă, sceptic din experiență asupra victoriei binelui în viața de toate zilele și suficient de lucid încît, spre deosebire de romantici, să pună ironic la îndoială autenticitatea miracolelor pe care le povestește fermecător.
Carlos Ruiz Zafón, Orașul de abur, traducere și note de Emanuela Stoleriu, Editura Polirom, 2022.