În 1943, cînd primele bombardiere B-24 Liberator își întindeau aripile verzi deasupra Cîmpiei Române, în drum spre borcanele cu miere de la Ploiești, o mare parte din bucureșteni o tuliseră deja spre Ardeal, sperînd că ororile războiului n-or să-i ajungă niciodată la umbra Făgărașilor. Se înșelau amarnic. Ce-i drept, avioanele n-au ajuns niciodată, însă ceva groaznic tot trebuie să se fi întîmplat dacă orice drum, național, județean sau local, între Brașov și Sibiu, arată ca și cum ar fi fost bombardat, apoi invadat de cîrtițe și uriași transsexuali cu tocuri cui.
Am mai văzut gropi în viața mea, totuși capcane de tigri, amplasate fix în mijlocul străzii, cum am văzut pe traseul Zărnești-Poiana Mărului-Șercaia-Hoghiz, n-am mai văzut niciodată. O să ziceți că sînt mofturi. Sînt copii în Africa care n-au văzut o groapă în viața lor și vine un șmecher de la București, în Clio-ul lui din 2005, care începe să se văicărească la prima gaură de douăzeci de metri pe care o vede. În condiții normale, aș fi perfect de acord cu voi, însă craterele de care vă povestesc au depășit de mult stadiul de gropi și au dobîndit deja statutul de tentativă de omor. Am văzut gropi mari, capabile să înghită un Logan adult, cu tot cu călăreț. Am văzut gropi mici și perfide, care șubrezesc bucșăraia și agravează hernia de disc. Am văzut betoniere circulînd doar în grupuri, ca să se poată ajuta între ele. Am văzut TIR-uri circulînd pe contrasens, ca să nu cadă în prăpastie. Am văzut gropi atît de adînci încît, dacă lipeai urechea de pămînt, auzeai oameni vorbind în chineză, pe partea cealaltă. În fine, am văzut gropi atît de vechi încît aveau propriile lor gropi mai mici, pe fund. Se spune că, dacă circuli noaptea, încă mai auzit gemetele șoferilor care și-au rupt planetarele, și dacă Florin Piersic ar fi făcut un film în zonă, capodopera s-ar fi numit Drumul osiilor.
OK, am înțeles, erau foarte multe gropi pe drumul ăla. De ce nu l-ai ocolit? Pentru că – întîmplător sau nu – e unul dintre cele mai frumoase drumuri din Europa. N-o spun din patriotism zaharisit și nici din lipsă de termeni de comparație. E o realitate brută, geografică. Între inconștiența de pe Valea Oltului și haosul de pe DN1 răsare acest drum, care coboară abrupt pe serpentine, urcă lin printre dealuri și păduri, trece prin sate cu berze, biserici fortificate și romi, șerpuiește printre căpițe și capre, apoi merge în paralel cu Meridionalii, la o distanță sigură. Suficient de mare ca să nu-ți cadă pietre în cap, dar suficient de mică încît să vezi zăpada de pe Moldoveanu.
Probabil n-ați auzit de foarte mulți turiști străini în zona asta. Există și un motiv: foarte puțini scapă cu viață ca să povestească ce au văzut. Desigur, există Prințul Charles, care a făcut o pasiune nebună pentru satul Viscri, pentru farmecul său atemporal și biserica fortificată din localitate. Teoretic, chiar și o benzinărie, la care Prințul s-a oprit să facă pipi pe gard, ar fi de ajuns să adune o gloată de englezi dornici de vizitat, dormit, mîncat și băut, cu atît mai mult un sătuc medieval. Permiteți-mi, totuși, să vă traduc ce înseamnă farmec atemporal, în viziunea oricărui turist banal dornic să vadă Viscri: zece kilometri de drum neasfaltat, pe care Luminăția Sa îi parcurge cu elicopterul sau Land Rover-ul.
Undeva pe la kilometrul 5 al expediției off-road spre Viscri, imediat după ce dădusem cu scutul de pămînt, dar înainte să-mi îndoi janta, am dat în sfîrșit și peste hoardele de turiști entuziaști: un cuplu de englezi gay, la bordul unui Fiat 500 înțepenit într-o vizuină de tractor. Ai zice că oamenii ar fi trebuit să fie mulțumiți că explorează o gaură nouă, dar ăștia nu prea păreau. I-am ajutat să iasă și, la despărțire, am făcut greșeala să întrebăm dacă mai e mult pînă la Viscri. “Vreo douăzeci de ani”, ne-au zis, apoi au demarat în trombă spre următoarea hîrtoapă.