Cine a citit Mari comandanți. Alexandru Hannibal, Cezar și arta conducerii mai ține minte, poate, că Barry Strauss e specialist în istoria militară antică. Asta se vede și în Zece cezari. Aici, Strauss evaluează cu precizie performanțele războinice ale împăraților romani despre care a ales să scrie. Nu sînt nouă sau unsprezece cezarii din carte mai curînd din slăbiciunea istoricului american pentru solemnitatea cifrelor rotunde, decît din rigoarea motivelor de selecție. Fiindcă la fel de bine ar fi putut fi și cel puțin unsprezece, folosind aceeași sită prin care Strauss a trecut împărații romani pentru a-i alege pe cei despre care povestește în carte. Adică cezarii care au schimbat ceva de ținut minte în imperiu sau în meseria de imperator.
Cap de listă e, firește, Augustus – care deși a avut grijă să menajeze sensibilitățile republicanilor, pentru a nu avea și el soarta tatălui său adoptiv, Iulius Cezar, n-a pregetat să-i transforme numele într-un titlu, pe care l-au folosit toți cei ce i-au urmat. Ultimul dintre cei zece, Constantin cel Mare, e cel ce a grăbit sfîrșitul imperiului, cu reformele sale. I-a creștinat cu forța pe romani și a mutat capitala în orașul care i-a purtat numele. Însă cezarul de la care a pornit totul, spune Strauss în repetate rînduri, e Octavian Augustus însuși, care a făcut din egalii cetățenii romani ai republicii supușii împăratului.
Chiar dacă Augustus avea tot dreptul să se mîndrească în clipa morții că a găsit Roma din cărămidă și a lăsat-o din marmură, la pachet cu ordinea și liniștea impuse de el se află și morbul disoluției imperiului în care SPQR (Senatul și Poporul Roman) avea să devină o etichetă pentru un conținut cu care nu mai avea nici o legătură. Astfel că atunci cînd Caligula vrea să-și ridice calul la rang de consul – ceea ce totuși n-a îndrăznit –, asta spune totul despre greutatea pe care o mai aveau marile funcții care supraviețuiau republicii.
Vespasian, cezarul care a readus ordinea în imperiu și a umplut visteria pe care a găsit-o goală, era fiul unui umil perceptor. Ajunsese general prin meritele sale și împărat grație unei inteligențe politice pe care n-o aveau ceilalți generali care au ajuns împărați în decurs de un an. Vespasian, care a pus taxe de intrare la closetele publice din Roma, e autorul zicerii „Banii n-au miros!” și părintele Colosseumului, cel mai mare stadion al imperiului, pe care strîngătorul împărat n-a apucat să-l inaugureze.
Originea lui Traian era și mai umilă, provenea dintr-o familie de catîrgii din Spania. Și trambulina lui cezarică a fost tot armata. Despre cuceritorul Daciei se spunea că e prost, ne informează, surprinzător, Strauss, care a luat la puricat pe cont propriu sursele din vechime, încît desființează multe locuri comune, pe care istoricii și le transmit cu sfințenie din generație în generație. Astfel că Nero al lui e cu totul alt personaj decît cel cunoscut îndeobște. Poporul se pare că-l iubea, fiindcă îi oferea din belșug pîine și circ, și nu era deloc scandalizat că împăratul lua parte la cursele de cai – pe care le cîștiga de fiecare dată –, nici că se dădea în spectacol ca poet și cîntăreț. Nero, ne asigură Strauss, avea gust artistic și așa-zisul incendiator al Romei a reconstruit urbea căzută pradă focului.
Istoricul nu umblă să-și scoată personajul basma curată. Lovit de paranoia puterii, Nero își omoară mama și nevasta, vrea să schimbe numele Romei în Neropolis, dă iama în senatori, pînă cînd supraviețuitorii se unesc împotriva lui de frică să nu-și piardă viața și averile, iar oamenii cărora le dă funcții în teritoriu sînt niște incapabili care stîrnesc revolte în provincii. Generalii se întorc împotriva lui, după ce Nero îl pune pe Corbulo, cel mai capabil dintre ei, să se sinucidă. Senatul îl declară inamic public, Garda Pretoriană îi întoarce spatele. Nero fuge, dar n-ajunge departe. La marginea Romei se sinucide, convins că lumea pierde un mare artist. Scrisese poezii reușite, spune una dintre sursele cercetate de Strauss. Acesta adaugă imparțial și că în privința cîntatului, la care se zicea că nu se pricepea, Nero și-a depășit prin exercițiu talentul limitat.
Barry Strauss, Zece cezari. Împărații romani de la Augustus la Constantin cel Mare, traducere de Anacaoana Mîndrilă-Sonetto și Dan Bălănescu, Editura Polirom, 2021.