În întunericul dens și prăfos ca un zaț de cafea arabică, paletele elicopterelor negre, colțuroase și nefiresc de silențioase zburătăcesc orice urmă de dubiu a spectatorului: acești soldați universali, cu cîte un amortizor și patru antene, ca niște enormi cărăbuși de pe altă planetă, știu exact ce fac. Chiar și atunci cînd nu le e deloc clar ce vor face în următoarea secundă și, mai ales, cui.
Se pregătește, cu o precizie strategică în spatele căreia stau 50 de ani de tradiție Navy SEALs și niște miliarde de dolari dedicați luptei împotriva terorismului, asaltul final asupra casei blindate. Casa aceea greoaie și tăcută, în care sălășluiește – mai exact, în care experții CIA sînt aproape convinși că sălășluiește – Inamicul Public Numărul 1 al Americii, al lumii civilizate în general. Pe scurt, Satana. Exista însă o șansă (să zicem că una la o sută, ca să fim generoși cu istoria americană) ca barba sulfuroasă a lui Bin Laden să nu se fi aflat acolo. Exista o șansă de unu la o mie ca un bătrînel paranoic sau paralizat să fi locuit netulburat înăuntru, într-o izolare desăvîrșită, demnă de asceții din cărțile sfinte sau de marii traficanți de iarbă retrași din activitate. Și totuși, cărăbușii spațiali americani urcă netulburat scările imobilului, trăgînd fără somație în tot ce mișcă, exceptînd copiii treziți din somn și curenții de aer din jurul propriilor antene.
Într-o dilimăneală tipică națiunilor mari și obosite, încremenite în proiectul propriei ipocrizii, americanii de clasă și inteligență medie s-au plîns că e mult prea multă tortură în Zero Dark Thirty. De parcă lumea civilizată de peste Ocean nu știe cum funcționează războiul, politica, interogatoriile, eufemismele lui Barack Obama și cît de ferm trebuie să fie brațul Americii în lupta cu sălbaticii Orientului Mijlociu. Mai ales cînd acestora li se toarnă găleți de apă pe gît întrucît refuză să scuipe informații despre următorul atac. Dar cheia filmului nu e acolo. Kathryn Bigelow nu e nici procuror, nici avocat, cu atît mai puțin membra vreunei organizații umanitare secrete, cu sediul la Guantanamo. Kathryn Bigelow e, pur și simplu, un reporter de front care n-a studiat jurnalismul, ci teoria filmică.
Americanii cu două clase peste Burger King le-au reproșat producătorilor că acest film despre cum a fost vînat și apoi ucis Bin Laden se bazează – în stilul deja consacrat al casei – pe o documentare foarte solidă, însă din surse CIA. Cu alte cuvinte, pe acele documente și informații (unele dintre ele aparent clasificate) pe care CIA a ales să i le dezvăluie doamnei Bigelow. Observația e corectă. Dar dacă regizorul a fost (mai mult sau mai puțin subtil) manipulat, asta nu se simte în film. Pentru că Zero Dark Thirty* nu arată pe nimeni cu degetul. Dar se-ntîmplă să dezvăluie ce se petrece atunci cînd niște soldați americani de elită descind într-un perimetru în care sînt aproape convinși că se află inamicul. Iar aceste scene mi se par esențiale nu numai în contextul filmului în sine (în care, ca să nu fiu acuzat c-am văzut numai uniforme de camuflaj, se remarcă din nou inepuizabila Jessica Chastain). Ci și așa, în general.
* SUA, 2012. Regia: Kathryn Bigelow. Cu: Jessica Chastain, Jason Clarke, Kyle Chandler.
Publicat în Cațavencii 10(88) 2013