E de-abia februarie și încă n-au început sărbătorile tradiționale din categoria “zilele comunei”, sărbători atât de apreciate de concetățenii noștri care mai degrabă ar accepta ca primăriile să cheltuiască anual câteva sute de mii de lei pe paranghelii decât să ceară ajutor pentru desființarea veceului din curte.
Suntem răutăcioși, desigur, pentru că nimeni, nici o primărie, nu cere acceptul locuitorilor atunci când organizează serbări populare. Indiferent de bugetul alocat pentru aceste mici festivaluri ale berii și micilor, primarii nu se obosesc să consulte și alegătorii, mergând pe ideea că, dacă se prezintă în fața scenei pentru a vedea megastarurile showbiz-ului autohton, înseamnă că, în felul lor, încuviințează cheltuiala.
De când s-au limitat cheltuielile
de campanie electorală și de când au fost clarificate prin lege care sunt acestea, baronii și baroneții locali nu se mai pot folosi de banii publici pentru a-i aduce pe Voltaj, de exemplu, să cânte pentru susținerea lui Ponta, cum se întâmpla prin 2014. Legea nu mai permite. Și bine face, căci, în felul ăsta, legea rezolvă și dilemele morale ale unor artiști, care s-au tot întrebat, aproape trei decenii, dacă e mai bine să moară de foame sau e mai bine să nu, cântând pe scenele electorale ale țării. Puțini sunt cei care au refuzat să cânte în campaniile electorale, deși banii au fost, atâta vreme cât au fost, frumoși. Și, de cele mai multe ori, nedeclarați la fisc.
Dar, pe lângă campaniile electorale
punctuale, cele din patru în patru ani, cam fiecare primar din cei peste 3.000 ai națiunii s-a simțit obligat să ofere alegătorilor concerte anuale, cu trupe și soliști cât mai cunoscuți. Pentru că, nu-i așa, campania începe, de fapt, în momentul în care tocmai ți-ai câștigat mandatul. Campania nu durează o lună, aia oficială de dinanite de alegeri, ci toate cele 48 de luni dintre anunțarea rezultatelor și noua introducere în urnă a unui vot.
Poate de aia, prea ocupați fiind cu campaniile astea electorale permanente, mulți aleși locali nu mai au timp și pentru a-și duce la capăt programele electorale. Uneori nu prea mai au timp de nimic altceva, dar asta nu-i oprește să spere la o viață mai bună. Pentru ei, pentru… Mă rog, pentru ei, că doar nu muncesc din greu câte patru ani pentru altcineva.
Dar, anul acesta,
s-a cam terminat distracția. A venit revoluția fiscală și a lovit din greu în bugetele locale. Scăderea impozitului pe venit de la 16 la 10% a lovit din plin în veniturile primăriilor și ale consiliilor locale. Bine că n-a scăzut și TVA-ul tot anul ăsta, cum eram amenințați, că ar fi fost realmente un dezastru.
La început de an, făcându-și calculele, primarii și președinții de consilii județene și-au dat seama că nu mai sunt bani. Nu toți, ci cei din localitățile și județele care, din diverse motive, depind de bugetul centralizat. Sunt aproximativ zece județe care nu-și acoperă singure cheltuielile și care depind, anual, de bunăvoința bugetului consolidat al statului. Dar asta nu e neapărat vina celor care trăiesc în județele cu pricina.
E vorba despre județe care au populație mai mică, despre județe unde dezvoltarea nu s-a produs în același ritm cu aceea din alte zone, despre locuri din care oamenii au plecat ca să câștige mai bine, lăsând în urmă și mai multă sărăcie decât era înainte.
Ceva-ceva s-a întâmplat anul acesta și tocmai locurile astea, care aveau nevoie mai mare de ajutor ca să se dezvolte, rămân cu buzunarele și mai goale. Pentru că, deocamdată, pe bazele revoluției fiscale, trebuie să se descurce cu forțe proprii și, dacă e cazul, cu ceva fonduri europene. Fonduri pe care nu le vor putea obține pentru că, ce să vezi, n-au nici măcar banii de cofinanțare.
În condițiile astea, e de urmărit
la ce vor renunța întâi de toate unitățile administrative. E clar că nu vor renunța la salariile pe care tocmai și le-au mărit anul tecut. Ar fi absurd, din punctul lor de vedere. În definitiv, când mai prinzi așa pleașcă?
Problema e că, după ce se plătesc salariile de prin primării, după ce se plătesc și consumabilele și utilitățile, mare lucru nu mai rămâne.
În condițiile astea, cum, unde și pe ce vor mai cânta trubadurii neamului, obișnuiți cu sezonul de zile ale UAT-urilor cum erau înaintașii lor obișnuiți cu „Cântarea României”?
E greu de spus
cum va supraviețui anul acesta showbiz-ul românesc. Cum va reuși să se strecoare printre nevoia de cash a primăriilor și dorința de paranghelii a acelorași entități. Bine, problema nu se pune în București, unde bugetul pentru aruncat pe apa Sâmbetei nu pare afectat, dar, totuși, nu din București vin încasările consistente, ci din acele lcoalități unde nu există canalizare, dar se găsesc mereu bani pentru a închiria o scenă cu artiști cu tot.
O soluție ar fi, poate,
ca industria muzicală să se întoarcă la bunul obicei de a vinde bilete pentru concerte. Dar a trecut atât de multă vreme de când se făcea asta în mod constant, încât mulți nici nu mai știu cum arată un bilet.
Pe de altă parte, de când s-a împământenit moda concertelor gratuite, unde oricum nu mai contează cine cântă, pentru că e moca, mulți nu mai știu nici cum arată niște muzicieni care chiar își fac meseria. Să fie 2018 anul în care se despart apele sau pentru nunți, botezuri și paranghelii vom găsi mereu niște bani sub salteaua din fundul bugetului local?