Nu-mi place să cumpăr mâncare din timp și să fac provizii pe mai multe zile, așa că mereu când se-ntâmplă să fie orașul mort și toate magazinele închise din cauza unei sărbători mi se pare că trebuie să trec ca de un mic haos postapocaliptic, o scurtă secetă ca aia din ’46, de după război. Brusc, îmi cobor foarte mult standardele cu privire la mâncare. O pâine expirată de două zile e încă bună, iar pastele uitate prin dulap de vreo juma’ de an devin ocazia unică de a mânca ceva cald.
Oricum, situația nu e chiar atât de proastă. Lumea uită mereu de benzinării, care-s deschise non-stop și unde găsești mereu ceva rezonabil de gustos, care să-ți umple stomacul. Sunt câteva care au senvișuri decente chiar și pentru standardele unei zile normale din an. Partea proastă e că-i trist să mănânci de la benzinărie, mai ales atunci când n-ai drum nicăieri și mergi la benzinăria din cartier doar pentru că-i singurul sălaș uman deschis pe o rază de x kilometri.
Doar că e acceptabil să mănânci la o benzinărie dacă situația e atât de caricatural de tristă încât pare amuzantă, în felul în care ironia întoarce pe dos sensul lucrurilor. Așa se face că, în seara zilei de 1 ianuarie, pe la vreo 10 și jumătate, m-am urcat în mașină și m-am dus, în cel mai dens întuneric, la benzinăria Mol de la ieșirea spre Autostrada Soarelui, în imensitatea pustie și moartă a unui Bărăgan încă nepregătit să intre în anul 2019. Mi-am luat de acolo un senviș pe cale să expire în câteva ore și l-am mâncat singur, în parcarea întunecată, în timp ce ascultam la radioul din mașină, pe Realitatea FM, o emisiune slugarnică cu Octavian Hoandră și hotelierul Mohammad Murad, în care laudele erau la fel de ridicole ca prima mea masă în oraș din anul 2019.