Înainte să fie trădător, Alexandru D. Sturdza a fost fiul marelui liberal Dimitrie A. Sturdza. Sturdza tatăl era academician, numismat, președinte al Partidului Național Liberal și de patru ori prim-ministru al României. Era filogerman și, în același timp, naționalist conservator cu vederi xenofobe. Medicii care l-au tratat au împărtășit toți părerea că din această ciocnire de convingeri opuse i s-a tras țicneala de la bătrînețe. Cînd a fost retras din funcția de prim-ministru, în 1909, Dimitrie obișnuia să latre în mijlocul ședințelor de consiliu, coborînd uneori sub masă, umblînd în patru labe și mușcîndu-i de picior pe miniștrii care i se păreau suspecți.
Poate că aceste zvăpăieri ale minții să fi fost moștenite și de fiul său Alexandru, zis Alecu, dar, dacă au fost, au avut grijă să stea bine ascunse în caracterul plin de talente al militarului disciplinat. Alexandru s-a născut la Iași în 1869, în condiții moșierești de vis, într-un ambient educativ umanist, susținut de o avere pe care o putea invidia, liniștit, și sultanul.
Cu tot belșugul revărsat din spița lui boierească, Dimitrie și-a închinat viața studiului și binelui public, așa că l-a dat pe Alexandru, de mic, pe mîna unor pedagogi privați de origine străină. Dimitrie însuși studiase în Germania, iar soția lui, Honorina, din familia Rosetti, avea educație franțuzească. Așa că Alecu cel mic a primit lecții de germană și franceză înainte de a merge. Cînd a plecat la studii în Germania vorbea patru limbi în afara celei moldovenești, pe care o folosea doar atunci cînd tăvălea țărăncuțele prin căpițele moșiei.
A făcut gimnaziul la Jena, liceul la Breslau, Școala Militară de Ofițeri la Hanovra, Școala Militară de Artilerie la Charlottenburg și Academia Militară la Berlin. A servit în regimentul de gardă al împăratului Wilhelm al II-lea, a îndeplinit misiuni diplomatice în numele Germaniei pe lîngă Înalta Poartă și a fost acceptat în Marele Stat Major german.
În 1901, cînd s-a întors în România după ce fusese primit în audiență privată de Wilhelm al II-lea, Alecu era mai neamț decît nemții și mai fanatic susținător al valorilor germane decît Kaizerul însuși. Arăta impecabil în uniforma croită pe comandă, în care se regăseau detalii nemțești, vorbea româna cu accent german, ba chiar, ca să-și sublinieze preferința fățișă, folosea accentul german și în franceză, engleză și italiană. Mulți ofițeri români îl priveau chiorîș, între ei detașîndu-se Averescu, pe atunci abia colonel. Bănuielile lui au început cînd Alecu a refuzat să-i procure un regulament al armatei germane care nu era secret și s-au sfîrșit cu cîteva zile înainte ca ofițerul Sturdza să treacă la inamic, în februarie 1917.