Mircea Nedelciu era un parșiv cu lipici în priviri. Dacă aș fi femeie, aș spune că era un Scorpion desăvîrșit. Parcă ar fi venit din versurile lui Arghezi: Pleoapa cînd tu ți-o ridici / O ciupești cu trei furnici. În același timp, era un prieten de nezdruncinat. Țin minte că nu a fost vreodată măcar un singur moment în care să nu sară în ajutor. Avea un fel special de a dormi, iepuresc. Era să șoptească cineva în jur, pe o distanță de zece metri, Ajutor, și Mircea sărea în picioare, ca și cum s-ar fi gîndit îndelung la toate posibilitățile. Era enervant de logic în concluzii, iar în discuțiile lungi, din atelierul lui Ion Dumitriu, nimeni nu-i putea face față. Te întorcea pe dos, ca pe-o mănușă. Socratic și maieutic, fără să dea impresia de aroganță sau de superioritate. Singurul care i se împotrivea era Iova. Am fost martor, într-un rînd, al unui duel în trei: Nedelciu, Iova, (Gheorghe) Crăciun. Ultimul era, pe atunci, în toiul unor frămîntări teoretice mari. Își punea problema dacă logica formală nu se încontrează cumva cu viziunea artistică novatoare. Ei bine, praf l-au făcut. Iova, rînjind, Nedelciu, în rafală. Cît de tare s-a ținut Gheorghe, tot l-au îngenuncheat. De ajunsese să-și nege opiniile exprimate cu două ore mai devreme.
Am povestit cîndva discuția avută pe 1 decembrie 1989, cînd, în baza aceleiași logici, avea să spună răspicat că puterea din România comunistă va fi condusă de activul de partid. Ne-am uitat lung la el, deși, azi, ar trebui să-mi pun ochelari, să scurtez acea privire „ironică”.
Dar astea-s chestiuni de bucătărie internă. Cum am spus mai sus, Mircea avea lipici, iar fetele și doamnele îl vînau ca pe o capră neagră. Să spun țap? Hm, nu sună bine. Prin 1986, am făcut împreună un drum spre Bacău, Tescani, invitați de Petru Cimpoeșu. Ne întovărășea o micuță poetă, îndrăgostită de Mircea pînă peste cap. Compartimentul era pe jumătate plin, noi trei pe o bancă, alți doi călători, pe cealaltă. Fata și-a pus capul în poala lui Mircea, părînd a adormi. Am ieșit pe culoar, la o țigară. Părea, mai mult, un moment de intimitate, mi-am zis că o caută-n cap, ca în poveste. Și unde nu văd că se deschide ușa și iese Mircea, roșu la față (atenție, el nu era omul să se rușineze de nimic și de nimeni) și-și aprinde o țigară Carpați. Mă uit lung. La nici trei secunde, ies afară și cei doi străini, aruncînd niște priviri ucigătoare și căutîndu-și loc în alt compartiment. Eu tac. Mă uit prin ușă la fata care-și aranja părul blond.
Să întreb? Să nu întreb? A fost o liniște lungă, lungă, pînă la Bacău.
Abia seara tîrziu, după ce am stins, tuspatru, vreo trei sticle de vin, Mircea mi s-a confesat. Cum stătea întinsă în poala lui, poeta s-a răsucit ușor, ușor, cu fața spre el și…
– Și? am întrebat, cu ochii cît cepele.
– Și m-a mușcat de… De față cu ăia.
– Bine, i-am zis. Eu mă duc să mă culc. Mi-e tare somn.