Tom Hanks nu e la primul tango cu al doilea război mondial. A murit eroic apărînd dreptul lui Matt Damon de-a fi bou în Saving Private Ryan, a fost producător executiv în Band of Brothers, a revenit la aceleași năravuri rele și în The Pacific. Toate acestea, adunate, arată o minte pasionată de conflictul în sine, de perioadă, de cum exista lumea prinsă în menghina păruielii generale.
Greyhound i-a dat ocazia să se dezlănțuie și ca scenarist, nu doar ca protagonist. Drumul peste Ocean, suspansul care macină nervii, pericolul de-a cădea în colții de torpilă ai submarinelor, tăcerea prevesittoare de rău, așteptarea cu ochii lipiți de ecranul radarului și urechile ciulite în căștile sonarului, toate simțurile încordate și gata să explodeze în luptă, toate astea și multe altele puteau sta la temelia unui thriller savuros.
Semnele erau bune. În definitiv, cum putea eșua un proiect în care principalul artizan a turnat pasiune în fiecare șurub și piuliță?
Tocmai așa. Pentru că pasiunea e turnată în șuruburi și piulițe. Scenariul e ocupat cu fierătaniile care nu spun mai nimic, dar n-are timp să toarne și suflet în oameni.
Galeria de personaje care se perindă prin cadru are aceeași varietate de personalități ca și o găleată de cuie. Niște nimeni interșanjabili, imposibil de caracterizat și greu de ținut minte, cu excepția protagonistului și eventual a secundului. Pentru că Stephen Graham e bun și pentru că l-am reținut ca Al Capone în Boardwalk Empire.
Și dacă spectatorului n-are de cine să-i pese – și e muncă titanică să-ți pese de cineva aici, trebuie să-ți dorești asta așa cum își dorește eliberarea un pușcăriaș cu priapism–, atunci suspansul moare penibil. Da, niște unii trec Atlanticul să ducă prezervative și democrația în Anglia, big fuckin’ woop. Da, căpitanul submarinului îl provoacă pe nea căpitan Hanks într-o engleză pe care nici cei mai încuiați dintre nemți n-ar reuși s-o ducă atît de rău în caricatură. În mod surprinzător, intervențiile astea ridicole sînt rarele momente în care scenariul găsește și altceva de spus în afară de jargon naval. Dialogul e înnămolit de-a dreptul în „ține curs 123“ și „cîrma la babord“, totul repetat de două ori, așa cum e reglementar. Moartea pe valuri a pasiunii, mai ales cînd jumătate din replici n-au sens pentru privitorul obișnuit.
Din cînd în cînd, o poceală marină vine să curme plictiseala așteptării. Nu e rău, dar e dezamăgitor. E prea puțin, prea meschin. Dacă tot ai pictat oceanul ăla în CGI – și se cam vede, nu crede nici naiba că ăla e un colț de ocean –, măcar ai bunul-simț și dă-ne niște cadre largi, să vedem manevrele în toată splendoarea lor tactică. Sau nu. Tot ce poate filmul să ofere, spre final, sînt două torpile care trec milimetric pe lîngă navă, așa, cam cum vedeți în desenele cu Bugs Bunny.
În final, Greyhound e bogat în marinărie, dar sărac în a fi interesant. În goana sa spre suplețe, filmul a reușit să taie aproape orice urmă de umanitate din meniu. Nu știu de ce, dar tind să cred că scenariul e, de fapt, un manual de instrucțiuni de la IKEA.
Greyhound. R.: Aaron Schneider. Cu: Tom Hanks, Stephen Graham.