Înainte ca România să intre în război, un alt război, al ofertelor, s-a purtat între cele două blocuri militare. Și Antanta, și Puterile Centrale doreau ca dorobanții și căciularii armatei române să lupte de partea lor, fiindcă, pe hîrtie, Ionel Brătianu se angaja să mobilizeze 600.000 de opincari. Nemții erau de părere că, dacă românii năvălesc asupra Franței și Rusiei, războiul e tranșat, iar francezii credeau, la rîndul lor, că puhoiul din Carpați ar putea strivi Austro-Ungaria.
Cu viclenia unui negustor turc, Brătianu le-a vîndut celor două tabere un fel de armată a lui Ginghis Han, care făcea zarea să se întunece și vecinii să tremure. O cacealma diplomatică nemaivăzută, o escrocherie strategică fără egal, născută din cel mai nebunesc patriotism, au pus cele două coaliții militare să supraliciteze pentru farmecele unei trupe de țărani.
În realitate, armata română nu număra mai mult de 100.000 de oameni, era înzestrată cu puști la fel de bătrîne ca Munții Dobrogei și trăgea cu tunuri care văzuseră bătălia de la Șelimbăr. Soldații umblau într-o uniformă care putea fi luată drept orice, se hrăneau cu ceea ce fugea mai încet decît ei pe uliță și își umpleau timpul slugărind nevestele ofițerilor. Ultima dată cînd ai noștri trăseseră cu muniție adevărată fusese cu patruzeci de ani în urmă, la Grivița, la moartea maiorului Șonțu și a căpitanului Mărăcineanu.
Cu toate astea, Franța și Rusia i-au oferit lui Brătianu Transilvania, Bucovina și garantarea Cadrilaterului, cu condiția ca temuta oaste a Bărăganului să ia la ochi Austria. Dar Brătianu nu i-a lăsat să scape cu atît. Din iulie pînă în august i-a fiert la foc mic, pînă cînd Rusia a recunoscut în scris pretențiile României. După aia, cînd s-a văzut cu toate actele semnate, Brătianu a încuviințat intrarea în război. Puteam, în sfîrșit, să le arătăm șeptarii.