Un cunoscut din provincie a venit la București pentru câteva zile. Se întâmpla prin septembrie. Venise inițial pentru concertul lui Rod Stewart, dar până la urmă a stat mai mult decât se aștepta, înnoptând pe la rude îndepărtate și într-un cămin studențesc, după ce a mituit paznicul cu o sticlă de vin. Omul, de profesie, e combinagiu. A vrut să stea câteva zile pe aici ca să vadă din ce se fac banii și l-au impresionat posibilitățile. Mi-a povestit la telefon ce amprentă a lăsat asupra lui marele oraș.
– Aș putea să vin aici și să fiu ghid pentru turiștii străini, îmi zice. Deja mă descurc. Cât m-am învârtit prin Centrul Vechi, i-am ajutat pe străini să se orienteze, deși nu știam orașul decât după hartă. Unii mi-au dat și bani…
– Ei, na! Câți bani ți-au dat?
– Nu contează. Sume mici.
– Cât?
– Îți dai seama că nu cine știe ce.
– Zece lei? Douăzeci? l-am întrebat amuzat.
– Da, cam așa.
– Deci douăzeci.
– Da, douăzeci. Îți dai seama că nu e vorba de bani aici, dar i-am luat ca să nu se simtă omul prost. Nu puteam să-l refuz, că era penibil…
Cât a stat în București, a mers pe jos enorm și a dormit doar câteva ore pe noapte. Mi-a spus că, fără o trotinetă, nu s-ar descurca pe termen lung în orașul ăsta. În rest, i se pare că-i o pierdere de vreme să locuiască oriunde altundeva în țară, mai ales în municipiul de câmpie unde și-a trăit viața până acum, la 46 de ani.
– Lumea nu profită destul de București, mi-a mai spus la telefon, în timp ce se-ntorcea cu trenul acasă. Ieri, cât m-am învârtit prin Cărturești, am citit trei cărți.
– Bă, ești nebun? Trei cărți?
– Bine, să nu-ți închipui cine știe ce. Două erau albume cu poze și una era o broșură cu bancuri, dar orișicât, 60 de pagini nu-i de colo. Îl știi pe ăla cu ursul și ariciul?