Ce se poate întîmpla dacă înghesui la grămadă, în același spațiu, mai mulți băieți și fete cu o aplecare deosebită spre amorul artei? Exact, sînt sigur că toți ne gîndim la un singur lucru. Și vă asigur că gîndurile voastre derivă din porniri cît se poate de naturale și nu aveți absolut nici un motiv să vă rușinați de ele. Sincer vorbind, nu cred să existe un alt context în care termeni precum „Vai, ce lungă e!“, „Îți arăt eu ce înseamnă să străpungi cu adevărat!“ și „Uite cum se scoală din morți!“ să aibă mai mult sens. Poate doar un context sexual la coadă la orgie, dar cine e atît de degenerat încît să se gîndească automat la dresat maimuțe și alte instincte primare?
Ar fi de-a dreptul absurd. După cum spuneam, reacția naturală nu poate fi decît „Un album colectiv de benzi desenate al căror subiect e Vlad Țepeș/Dracula“. Exact, idee foarte simplă, da’ are nevoie de multe vorbe. Motiv pentru care am și preferat introducerea de mai sus. Așa lucrurile sînt clare de la bun început.
Prin urmare: aproape 50 de povești diferite, întinse harnic pe vreo 300 de pagini. Scriam Țepeș/Dracula mai sus, pentru că protagonistul e fie unul, fie celălalt, fie, în cazuri extreme, toți trei. Da, apare și varianta Nosferatu, exact. Prin urmare, și abordările variază, de la tonul serios al nebunului istoric la nuanța horror a monstrului și, evident, la miștocăreala golănească a condiției de vampir. Personal, m-a uns pe suflet povestea bietului conte trezit în mijloc de pandemie și care, deși are chiar sub temperatura corectă, nu poate intra la supermarket pentru că persoanele peste 65 de ani trebuie să aștepte intervalul 11-1. #pătăști. Și m-am tăvălit pe jos de rîs cînd am văzut, în altă poveste, pe același Țepeș arătînd fix ca maștera din Rapunzel, dar evident cu mustață. După care mi-am dat seama că imaginea trebuia să fie dramatică. Moment în care am rîs isteric.
Albumul e un carnaval de stiluri și asta e bine, foarte bine, uneori excelent. Sînt, unele după altele, și liniile pe care mi le amintesc din benzile cu supereroi din anii ’90, și tendințele anime, și inspirația franco-belgiană și, probabil, impresionismul lui Matisse, da’ ceva mai clar. Nu știu exact, mai departe de Bach eu n-am trecut la pictură. Vizual, m-am simțit cel mai atras de creațiile unde autorul s-a simțit îndeajuns de confortabil ca să se dezlănțuie în stilul pur personal, izvorît nu din școala altora, ci prin doagele care-i lipsesc. Și, întîmplător, ilustrațiile originale au avut și scenariile care mi-au plăcut mai mult. Deși scenaristul se întîmpla uneori să fie altul decît desenatorul.
În final, mi s-a părut foarte amuzant că albumul în sine este un proiect al Muzeului de Istorie Brașov. Da, Brașov, orașul pe unde Țepeș a făcut niște nefăcute, aventura culminînd cu apariția Bisericii Negre – dovadă că superioritatea aia ardeleană e cam fală goală, dacă nu erau miticii, mai aveau ei din părți obiective turistice. Ca psiholog, mă întreb sincer dacă demersul nu este cumva un rezultat al sindromului Stockholm, întîrziat vreme de cîteva sute de ani.
Închei aici, cu speranța că, în lunile următoare, voi auzi despre cum un steag de răzăși s-a îmbătat criță în Poiană și a asediat Brașovul călare pe urși în timp ce urla „Eu sînt Ștefan cel Mare!“. Pentru că sînt curios cum ar arăta un album dedicat încălecatorului moldovean.