În tunelul infinit dintre stațiile de metrou Unirii 1 și Unirii 2 oamenii se scurg în tăcere, într-un șarpe fără cap și fără coadă. Gecile cenușii le foșnesc la fiecare pas, ochii le strălucesc în telefoane. O singură pată încearcă să-și facă loc: o fată cu geacă roșie care trage de lesă un maidanez flocos cu urechi zbanghii și coadă grasă. Potaia se uită amuzată, cu limba pe-afară, la roboții din jurul ei, în timp ce fata o strunește ca un navigator iscusit printre ghețari. Se vede lumina din față. Încă puțin și aerul o să devină din nou respirabil. Încă puțin și animalul din tunel o s-o scuipe afară la lumina soarelui. Deodată lesa se întinde la maximum și fata aproape cade din inerție. Se uită înapoi agasată, dar flocosul s-a priponit pe picioarele din spate și, cu precizia unui utilaj de marcat strada, a început să spîrcîie cârnați perfect tubulari pe piatra galbenă de sub picioarele lui. Fata scapă timid un „Hai, frate…”, gîndindu-se pentru o fracțiune de secundă că poate nimeni n-a observat și n-o să trebuiască să strîngă mizeria, dar prea tîrziu. Armata din tunel s-a oprit și 5.000 de ochi sînt ațintiți asupra gecii roșii, gata s-o carbonizeze la orice mișcare greșită. „Ho, că strîng! Strîng!” În măruntaiele unui șarpe fără cap și fără coadă, o geacă roșie stă în genunchi și strînge în pungi mici de plastic rezultatul măruntaielor unui maidanez flocos cu limba pe-afară. Aerul n-o să mai fie niciodată respirabil.
Caca del Papel
