Poate cea mai hazlie reacție la gîlceava din jurul Uniunii Scriitorilor e a unuia care nu e nici prea-prea, nici foarte-foarte, e vorba de T.O. Bobe, cel care a rezumat cum nu se poate mai hazliu evenimentul. Zice domnia-sa (citez aproximativ, întrucît nu am acces pe pagina lui, rezervată numai amicilor): „Țineți-mă bine, Florin Iaru (69 de ani) se rățoiește la Nicolae Manolescu (83) și-l face «moș»“. Am rîs. E o situație în care trebuie să-i recunoști autorului atît spiritul critic, cît și simțul observației.
Chiar așa e. Subsemnatul (mărturisesc cu multă rușine) scriu de vreo zece ani despre matrapazlîcurile din Uniunea Scriitorilor, despre cultul personalității, despre sistemul de pile, relații și cunoștințe care parazitează această instituție de interes public. Și, culmea, în ciuda falnicei vîrste, nu am găsit vreun confrate mai tînăr care să ia steagul redutei și, cu el străpuns de glonțuri, să se prăvale-n șanț. Dar și drumul de la ridicol la sublim, care nu atîrnă decît de un pas, poate fi făcut înapoi. O fi vina mea că foștii colegi mai în putere tac cu nasurile-n pămînt? Or mai fi fiind voinici în împărăția cuvintelor? Voinici de, hai să zicem, măcar 50 de ani? Vorbim, totuși, repet, de o instituție de interes public care nu are în cuprinsul ei majoritatea covîrșitoare a autorilor de literatură care au ieșit pe piață în ultimii zece ani. Are, în schimb, sute de noi membri pensionari, apăruți la edituri obscure sau de casă, autori despre care nimeni nu știe nimic, nimeni nu scrie nimic. În decursul artisticei lor vieți, nu au participat la vreun cenaclu, nu au scris în presă, nu au fost, Doamne feri și păzește, nici măcar la „Cîntarea României“, așa, de-o cioacă. Cum au intrat? Cum au pătruns între zidurile unei organizații profesionale? Baremi Nicu Covaci a fost refuzat de Uniunea Compozitorilor, unde, se pare, se bănuiește că există vreun criteriu. Nu. Uniunea de creație cu titlul mai sus amintit există pe hîrtie, nu în fapt.
Ar trebui să menționez că, în România, o serie de organizații și fundații au regim de utilitate publică – și nu-s puține. Mai bine de o sută. De la fundații creștine și organizații pentru minorități etnice, pînă la uniuni de creație. Toate prestează activități în folosul comunității. Și toate primesc bani de la stat, pentru a face ceva mai bine și mai rapid decît poate statul. Sau nu poate. Nu vă gîndiți la sume enorme, ci la bani buni.
Dacă e să analizăm, însă, ce anume a făcut în ultimii ani USR, o să rămîneți pe gînduri. Mai nimic. Turniruri ale poeților în străinătate, de exemplu. Cinșpe poeți și un juriu ad-hoc, cu cățel, cu purcel, stau o săptămînă în străinătate și… Și? Și nimic. Ah, uitasem, scriitorul lunii, eveniment epocal, prin care maximum 20 de autori sînt interschimbați, cu sprijinul vreunei primării. Reviste literare cu tiraje amețitoare de 2-300 de exemplare. Și? Și premii literare, cu aceiași clienți. Or, această activitate titanică e sponsorizată de stat, prin Ministerul Culturii. Dar… Dar nu tu burse de creație, nu tu festivaluri dedicate, nu tu conferințe publice, nu tu cenacluri itinerante, o tăcere asurzitoare cu privire la generația tînără care a invadat, poetic și prozastic, piața literară. Dacă vă uitați la aparițiile editoriale despre care s-a vorbit sau pe care le-ați citit în ultimii zece ani, membrii USR sînt o enormă minoritate, dacă mi-e permis oximoronul. Deci care e reprezentativitatea? Culmea, în revistele literare, atîtea cîte sînt, noile apariții nu contează. Citim și răscitim interpretări, reinterpretări și parainterpretări despre cărți ale generațiilor trecute. Nu că n-ar merita, doar că tocmai azi trăim poate cel mai frumos moment al prozei românești, dar care nu interesează organele breslei. Unde e utilitatea publică? Pe unde s-o căutăm?
Poate nu ar fi lipsit de importanță să caute cineva prin actele Guvernului, acolo există o listă cu organizațiile culturale de interes public. Uniunea Scriitorilor nu figurează în ea. Nu glumesc. Chiar nu figurează. Și asta îmi întărește convingerea pe care am dobîndit-o în urma unei scrisori a fostului premier Călin Popescu Tăriceanu către ministrul Finanțelor, hăt, în anul de grație 2007, prin care și ministrul, dar și vicepreședintele erau anunțați că nu sînt o organizație de utilitate publică. Și mă întreb, ca orice cetățean (și fost membru, ori nembru): pe ce bază se dau bani? Care e justificarea legală? E o tradiție? E un pact secret? Nu-i e nimănui teamă de consecințe? E acceptabil, oare, ca Radu Aldulescu, romancier de prima mînă, tradus și apreciat peste hotare, să nu fie în breaslă, deși, bănuiesc, viața lui atîrnă de un fir de păr – și o ciurdă de neica Nimeni să-și agațe-n cărțile de vizită titulatura de scriitor? Întreb, deși nu mă mir.
În turneaul de realegere, dl Manolescu vorbește unor săli goale, prin care picotesc juniori de 70-80 de ani. E viitorul, bănuiesc. Altceva nu poate fi. Viitorul care atîrnă greu.
Așa că trebuie să îi dau dreptate lui T.O. Bobe. Un moș strigă la alt moș că e moș. Doar că nu la Nichifor Coțcariul, ci la Tăgîrță. Cum pe aici e o liniște de mormînt, m-am trezit io, care „nici frumos pînă la 60 de ani, nici bogat pînă la 70, dar sărac ca acum și ca anul trecut și ca de cînd sînt, niciodată n-am fost“, să dau cu mucii-n fasole!