Nimic mai amuzant decât anticomunismul de teatru de păpuși al lui Cristian Tudor Popescu luptându-se cu anticomunismul de alt teatru de păpuși al lui Cristi Puiu.
Păpușile sunt altele, anvergura e alta, tenebrele sunt altele, scrâșniri de dinți ciudate se întâlnesc cu alte scrîșniri de dinți. Cristi Puiu e un tip înecăcios. În multe sensuri bune, în altele rele. Dar Cristi Puiu e un creator, e o forță, e un tip care distruge și face chestii. Mi-e o greață profundă de misoginismul său, urăsc conservatorismul și damful irespirabil al ortodoxismului său. Dar Cristi Puiu intrigă, destramă, fute lumi și are o credință oarbă – dincolo de altele dubioase – în individul concret, atât de uman, atât de supus nimicului.
De aceea, nimic nu mi se pare mai amuzant în marele teatru al opozițiilor amuzante decât apariția cheliei lui CTP la orizont.
CTP se consideră aparținând aceluiași teritoriu, dar nu are nimic din anvergura lui Puiu, CTP e „doctor“ în filme, deși face mereu figura unui pacient, CTP găsește paralele bănuite și nebănuite cu epoca ceaușistă și se amuză ca un șoarece care a înțeles mecanismul capcanei.
În deja scandalul „măștilor“ de la TIFF, atât CTP, cât și Puiu își dispută, deopotrivă de infantil, dictatura ceaușistă și cenzura de dinainte de ’89.
E o prostie ce a zis Cristi Puiu la TIFF, e fără sens de-a dreptul și descalificant, dar văzându-l venind călare pe CTP îți zici: Vai, să-mi bag pla, stai, că, de fapt, rahatul acum începe!