Ce-ar fi dacă, într-o lume paralelă, replicile noastre de acolo ar trăi alte experiențe decît cele prin care trecem noi, încît, bunăoară, morții de la noi ar trăi bine-mersi în lumea aceea? După apariția acestei teorii printre fizicieni, s-a umplut proza SF de lumi paralele, ca să nu mai zic de proza fantastică. Mircea Eliade a avut o intuiție despre aceste lumi paralele, în La țigănci, cea mai bună nuvelă a lui, trecînd-o însă în contul magiei.
Eugen Cadaru. autor și el de proză scurtă fantastică, își încearcă puterile acum în roman. Cu destul talent și cumultă inteligență. Însă, cred, și cu o dorință excesivă de a da lovitura cu această carte, ceea ce nu face bine totdeauna Cișmigienilor.Textule inegal și are lungimi, ca să nu zic burți, care slăbesc firele epice ale romanului, dar și în capitolele care ar fi putut fi mai scurte, autorul știe să țină trează curiozitatea cititorului.
Aceste capitole funcționează bine ca povestiri de sine stătătoare, ca de pildă lunga scrisoare a lui Nikola Tesla inventatorul, care a și apărut ca atare, dar scad ritmul romanului. Sînt, aș zice, probe de excelență ale autorului care ne arată că e stăpîn pe domeniul în care se avîntă epic, cam în felul lui Mircea Eliade, cel din eseuri. Dar la cîte înghite romanul – amintiți-vă numai de prea lungul duel eseistic dintre Nafta și Settembrini din Muntele vrăjit al lui Thomas Mann!–, lungimea acestor capitole din Cișmigienii n-ar fi un păcat prea mare.
Pretextul fantastic al cărții e că, după cel de-al doilea război mondial, România n-a picat în zona de putere a URSS, fiindcă nemții și rușii s-au anihilat reciproc în timpul războiului. România a rămas monarhie parlamentară, cu fața spre Occident și cît se poate de capitalistă. Toată lunga perioadă de comunism totalitar se transformă într-un vis al unuia dintre personaje, Mircea Eliade, care în anii ’70se întîlnește,în Cișmigiu, cu amicii săi Cioran, Țuțea, Ionescu și Vulcănescu, să le povestească ciudățeniile inimaginabile pe care le visează. Adică ceea ce li s-a întîmplat lor și tuturor celorlalți după război, în lumea în care trăim, prilej de uimire pentru interlocutorii acestui Eliade postbelic.
Cei cinci vorbesc într-o limbă română în continuarea celei dintre războaiele mondiale, în care își fac apariția neologismele din anii ’70. Operațiunea e delicată și presupune buna stăpînire a limbii vorbite a acelor vremuri,pigulită probabil de prin dialogurile din romanele vremii ori de prin piesele de teatru de bulevard, cu traduceri trase în banda românei interbelice. Cadaru mai pune, rar, ce-i drept, în gura personajelor sale și cîte un arhaism de secol XIX, nelalocul lui, ori cîte o „zicere” recentă care nici ea nu se pupă cu restul, întregul însă e cît se poate de convingător.
În celălalt plan al romanului, cu doi tineri din categoria copiilor de bani gata, el student la Filosofie, ea curator de expoziții, vedem protipendada și celebritățile vremii, într-o defilare de industriași, bancheri, comercianți și artiști, într-un București cu zgîrie-nori, cu o replică a Statuii Libertății și cu una a Turnului Eiffel, plantate în inima cosmopolitei capitale. Un halou de umor nostalgic și de mister necercetat pînă la capăt înconjoară toate astea. Iar marea ciudățenie a Cișmigienilore că, pe măsură ce pătrunzi în această lume care nu există, în loc să faci un pas înapoi, ca omul care știe cum stau lucrurile, te afunzi în ea ca într-un vis despre care știi că e vis, dar ți se pare atît de frumos încît îți dorești să țină cît mai mult.
Eugen Cadaru, Cișmigienii, Editura Polirom, 2020.