Între 1922 și 1926, locuitorii acestor meleaguri au avut parte de marea guvernare liberală, cea mai bună guvernare din toate timpurile, întrecînd în urmări și modernitate marea guvernare antică a lui Burebista și marea guvernare medievală a lui Mihai Viteazul.
La 19 ianuarie 1922, Ion I.C. Brătianu primește mandatul de premier de la regele Ferdinand și se pune pe treabă. Brătianu fusese cît pe ce să ducă de rîpă statul român cu ocazia Marelui Război, dar scăpase ca prin urechile acului, fiindcă istoria potrivise lucrurile în favoarea Marii Uniri, așa că era nerăbdător să închidă afacerea cu o guvernare de răsunet. A fost prima și ultima oară de la etnogeneza daco-romană cînd un guvern a guvernat așa cum trebuie.
Ion I.C. Brătianu beneficia de admirația regelui Ferdinand pe care îl domina după pofta inimii, așa că aproape tot ce hotăra prim-ministrul regele accepta pe loc. Și, fiindcă Brătianu avea deja o dinastie și nu dorea să se iște comparații, a luat hotărîrea ca Ferdinand să fie încoronat cu mare ceremonie la Alba Iulia ca rege al României Mari. Ăsta a fost primul pas dintr-o serie fără cusur pe care guvernarea i-a făcut în direcția bună a istoriei.
Apoi, Brătianu a absorbit în PNL două partide unioniste din Basarabia și, cu o majoritate ferită de pericole, a trecut celebra Constituție din 1923, temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari. Pe partea economică, liberalii au stimulat puternic industria, scoțînd economia de sub blestemul exportului de grîne, și au impus legi care protejau capitalul românesc. Sloganul „Prin noi înșine“ n-a fost niciodată mai bine folosit, fiindcă sprijinul acordat capitalului românesc a produs creșteri imediate, spectaculoase și durabile. Toate resursele naturale au fost, prin Constituție, lăsate în proprietatea statului.
Vintilă Brătianu, care a fost numit la Finanțe, a scris și implementat toată această legislație centrată pe favorizarea industriei, capitalului și burgheziei române, iar rezultatele au fost mărețe. Capitalul străin nu putea deține mai mult de 49% din participația unei întreprinderi de pe teritoriul țării, iar întreprinderile statului nu puteau fi vîndute.
Guvernarea Brătianu a reorganizat armata și căile ferate, a făcut judecătorii inamovibili, a introdus învățămîntul obligatoriu de șapte ani, a înființat Patriarhia Română, a descentralizat administrația, a împărțit teritoriul în comune și județe și a organizat gestiunea provinciilor istorice nou dobîndite. A introdus în legea electorală regula primei majorități, care aloca jumătate din locurile din Parlament partidului care cîștiga alegerile, dacă scorul trecea de 40%, și a scos în afara legii Partidul Comunist.
Guvernarea liberală a luat aproape toate măsurile pe care celelalte guvernări uitaseră să le ia în ultimele patru-cinci secole. În 1927, Ion I.C. Brătianu a făcut o amigdalită și a murit la un an după ce își încheiase mandatul. Fără marea guvernare liberală din 1922-1926 e posibil ca românii să fi umblat și azi cu căciuli de miel pe cap și să fi cîntat din frunză cîntece de jale.