Nu cred că ar mai trebui să spun cuiva că perioada de apogeu a președintelui Băsescu (2009-2010) a coincis cu cele mai mari căcaturi care s-au petrecut în presă și în lumea culturală. Cu excepția ICR, care și-a păstrat, paradoxal, independența de acțiune (și pe care avea s-o plătească scump doi ani mai tîrziu, cînd a fost măturat de uraganul Marga și de reducerea catastrofală a fondurilor), toată piața media și online a fost acaparată de politruci, tonomate, profitori și viitori businessmani mai agili ca șacalii și mai flămînzi ca crocodilii. Televiziunea română a fost împănată de amicii regimului, presa a fost cumpărată sau infiltrată la greu, conform vechiului principiu “dacă nu-i poți stăpîni, măcar zăpăcește-i“. Nu mai e nevoie să repet asta, decît tristelor trompete care încă mai suflă-n clanța moale a Cotrocenilor de acum un deceniu, cu speranța că noul președinte se va instala în fruntea oastei de slujnicari și țucălari și va duce mașinăria din nou la… La ce? Scriind fraza de dinainte, am avut surpriza să constat că acel ceva nu există. Părea, privit din urmă, un ideal, o afata morgana, o idee,un ideal. Abia azi e clar pentru toată lumea că ideal e un cuvînt numai bun de folosit atinci cînd ai între dește cheia de la casa cu bani, sinecura dulce și grasă, aranjamentul parafat cu o instituție puternică, sigură, pe soartă stăpînă.
Nu-mi fac iluzii. Moartea presei a începu, la noi, în 2009, nu pentru că tot castelul de cărți de joc al subprimelor se prăbușea, ci pentru că presa (ah, nu, nu presa, numai patronii și marketingul de căcat) au mușcat dintr-un profit gonflabil. Presa a simțit că e vorba de bani și a dat vrabia din mînă pe cioara din gard. În inconștiența lor, ca niște cîini turbați (mai ții minte, Bastus?), mahării din presă au crezut că, dacă vor elimina concurența, dacă vor reduce adversarii la tăcere, dacă vor impune monopol, treburile se vor rezolva de la sine. Ghinion. Primul care le-a întors spatele a fost publicul. Publicul; s-a simțit trădat. Pe vremea în care am fost ziarist, colegul meu de breaslă, alergătorul de cursă lungă, își punea pielea la bătaie. Alerga după informație punîndu-și în primejdie viața sentimentală și sănătatea. Era, dacă îmi dați voi, ca întrecerea poeților din deceniul șase: care bea mai multă vodcă? Al cui ficat va ceda ultimul? Din clipa în care publicul s-a simțit trădat, nimic nu a mai putut ține presa în viață: nici giumbușlucurile financiare, nici layoutul (acest mit modern), nici campaniile. Nimic.
Au rămas pe piață numai cei care au avut de spus ceva publicului. Bine, rău, mult, puțin. Ceilalți s-au aranjat. Sinecurici, politicale, lingușeli, sponsorizări nevăzute. Și s-a petrecut inevitabilul. Presa din România a murit. Degeaba pompează guvernul 40 milioane de euro. Mortul frumos, cu ochii vii ce scînteie-n afară va păpa suma și se va culca la loc.