Cred că tații sunt de vină, la început.
Lasă, nevastă, că-l duc eu pă băiat la sport, să crească așa cum trebuie. Să fie ca mine, să nu ajungă vreun pămpălău! Ca mine ăsta înseamnă peste 120 de kile
și o burtă umplută în fiecare seară cu bere la pet, în fața televizorului. dar când era el în zaua lui, ehe…
Există mai multe categorii de tați care-și dau copiii la sport.
Există tatăl care n-a făcut sport niciodată, dar vede la televizor că sportivii ăștia, ai naibii, învârt o grămadă de bani. Ceea ce ar putea să facă și el, ca tată – că doar de-aia a făcut copii, nu? – dacă își dă plodul la sport. Tăticul ăsta are încredere oarbă într-un antrenor. Frate, e antrenor, știe el ce face, îi dau copilul pe mână și trebuie să facă om din el. Copilul, de cele mai multe ori, nu are nimic a spune. Nu-i place? Cum să nu-i placă? Trebuie să-i placă! Să strângă din dinți și să facă bine să-i placă. Îl ceartă, îl înjură, ba chiar îi mai dă câte una după ceafă antrenorul? Nu-i nimic, să înghită. Vă viața e grea, futu-ți paștele mă-tii de copil răsfățat, că numai mă-ta e de vină! Lasă că fac eu din tine bărbat!
Apoi, există părintele care știe el mult mai bine. Și antrenorul este doar omul care face treaba pe care el, părintele, n-are timp să o facă. E părintele care dă indicații inclusiv în timpul antrenamentului, de multe ori acoperindu-l pe antrenor, e părintele care se ceartă cu arbitrul, pentru că, am uitat să vă spun, există o conspirație mondială împotriva echipei la care joacă odrasla lui. E părintele care ar face mult mai bine totul, dacă s-ar ocupa el. Și unul, și altul cred despre ai lor copii că sunt senzaționali. Chiar dacă, de cele mai multe ori, nu e deloc așa. Ba din contra. despre părinții normali, care se informează despre sportul care i s-ar potrivi copilului, care încearcă mai multe discipline sportive, până când se găsește una care să-i placă și copilului și să fie cumva potrivită calităților acestuia, nu vorbim aici, pentru că acești părinți sunt plictisitori.
Apoi, intră în joc și mamele. ele duc și aduc copiii de la antrenament.
Și aici, avem mai multe categorii. Unele, de pildă, cele care arată încă bine și sunt la vârsta la care mai au nevoie de câte-o confirmare că încă pot, se dau pe lângă antrenori. Totul pentru binele copilului, evident. dar destule mame au impresia, doar pentru că l-au cărat p-ăla mic la antrenament, au văzut câteva meciuri și au flirtat cu nenea antrenorul, că se pricep la sport. Chiar foarte bine! Ați văzut mame care nu știu nimic despre un sport luându-se de arbitri? E un spectacol total. să luăm baschetul, de pildă. Pentru ele, sfertul e set, iar coșul e gol. Am fost săptămâna trecută la Mangalia, unde încă are loc liga națională de baby- și minibaschet. Se joacă în același timp pe 11 terenuri. vă dați seama ce înseamnă părinții a peste o mie de copii făcând galerie pe marginea terenurilor? Desigur, nu-s toți precum cei descriși mai sus. Dar e suficient să ai câțiva pe fiecare teren și spectacolul e asigurat.
Cum să încercăm să ne omorâm copiii!
Chiar dacă imaginea a o mie de copii bucurându-se, la finalul competiției de la Mangalia, este emoționantă și n-are cum să nu îți smulgă câteva lacrimi, cred că asemenea campionate sunt adevărate atentate la viețile copiilor noștri. Să vă explic: așadar, un copil de 8 ani e pus să joace, timp de o săptămână, unul sau două meciuri pe zi. Joacă dimineața la 8, 9, 10, 11 sau 12 și după-amiaza, de la 15,30. La ora aia, joi, de pildă, erau 33 de grade. La nivelul bitumului pe care se joacă (da, baschetul se joacă pe bitum, dacă nu știați) sunt peste 37 de grade. ,u există vestiare, nu există umbră. Copiii vin și pleacă, fiecare cu ce-a găsit, dar aproape nimeni cu mijloace de transport omologate, cu locuri pentru fiecare pasager, foi de parcurs și tot ce trebuie. că doar suntem în România. Și doar după ce ne mor copiii în accidente stupide ne gândim că poate noi suntem de vină.
Desigur, veți spune că așa am făcut și noi sport, cu toții, și nu ne-am plâns, n-am pățit nimic. Și da, aia e, joacă pe bitum, că la fel am jucat și noi, se julesc, li se bulesc articulațiile, oasele, dar așa devii om, nu? Păi, nu e chiar așa. Pentru că au trecut 30 de ani de când noi făceam sport exact în condițiile în care se face astăzi sport în România. Totul, la nivel de copii, în toate sporturile, în această țară, este greșit. Și nu doar că nu se vorbește despre asta. la nivelul instituțiilor, la nivelul cluburilor, la nivelul antrenorilor și chiar la nivelul părinților, toată lumea se comportă ca și cum e absolut normal ca un meci de copii de 8 ani să se dispute la o temperatură de 40 de grade, pe un bitum nenorocit, cu niște antrenori descreierați, care urlă la copii, amenințându-i, bruscându-i, înjurându-i chiar (am văzut niște faze pentru care antrenorii respectivi meritau să fie arestați pentru rele tratamente aplicate minorilor), totul sub ochii părinților.
Sportul ar trebui să fie, în primul rând, plăcere.
Bucurie. Asta vine la pachet cu regulile, cu disciplina, cu efortul, cu sănătatea, cu alimentația, cu clădirea caracterului, cultivarea voinței, a dorinței de autodepășire, de forțare a limitelor și toate celelalte. Far, în primul rând, mai ales la niște copii de 10 ani, ar trebui să fie despre joc, despre bucuria jocului. Ei bine, în România, sportul este un chin pentru copii. De la condițiile în care se desfășoară antrenamentele și competițiile până la calitatea foarte proastă a antrenorilor și a arbitrilor. Știți de ce a ajuns Islanda în sferturile Campionatului Ruropean de fotbal? Pentru că de 30 de ani investește serios în baze sportive și în pregătirea antrenorilor. Care, la nivel de copii, au licență UEFA. La noi, cu o bază materială mizerabilă, antrenorii de la copii, plătiți cu salariul minim, chiar și la cluburile private, sunt (cu excepțiile de rigoare, prea puține pentru a mișca ceva) fie deprofesionalizați total, neștiind nimic despre ce înseamnă pregătirea sportivă a unor copii, fie foști sportivi frustrați, bețivi și violenți. Și problema cea mai mare e că ne comportăm ca și cum tot ce se întâmplă la acest nivel e absolut normal.