Pe 31 iulie 1917, pe la ora prînzului, a doua bătălie de la Oituz arăta ca o fotografie a iadului. Patru batalioane germane înaintau în lanț de trăgători după ce tirul de artilerie grea îngropase tranșeele române sub un strat de pămînt și disperare. Nemții își căutau victoria bîjbîind prin propriul fum și printre propriile gloanțe, în timp ce rezistența trupelor române cădea acum în sarcina morților. Totuși, pe micul deal Tarapan, care bloca înaintarea infanteriei germane, în spatele perdelei de fum, se trezea la viață onoarea pierdută a cavaleriei române, redusă acum la o secție de mitraliere. În fruntea celor douăzeci de servanți-țărani, care murmurau „Tatăl nostru” și-și făceau cruci, era sublocotenentul Radu Korne, subțire și palid ca un greiere ieșit din iarnă, dar neînfricat ca un leu adolescent. Radu Korne și-a pitit soldații sub norii care apăsau frontul și le-a ordonat să aștepte pînă cînd nemții ajung aproape. Restul trupelor române se retrăseseră mult în spate, așa încît primele unități germane care au ajuns la Tarapan vorbeau cu voce tare, ca în Berlin.
Sublocotenentul Korne a ordonat foc. Nemții erau atît de aproape încît ar fi putut primi și cîte o țigară. Mitralierele de fabricație franceză au culcat la pămînt trei plutoane de infanteriști și au pus pe fugă restul. Generalul Falkenheyn a cerut retragerea oamenilor și a reluat bombardamentul de artilerie. Dealul Tarapan a fost făcut cîmpie, dar a rămas în stăpînirea sublocotenentului Korne.
Văzînd rezistența neașteptată a mitraliorilor, trupele române au revenit pe poziții și au asigurat flancurile. Bombardamentul german a ținut două zile. Radu Korne și soldații lui au fost îngropați pînă la gît în pămîntul roditor scormonit de obuze, dar n-au cedat poziția. În a opta zi, cînd nemții au atacat iar cu trupe desfășurate, au fost respinși definitiv. Chiar dacă era subțire și greu de nimerit, Radu Korne a fost, totuși, rănit și decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Avea 20 de ani.
Radu Korne s-a născut la București într-o familie de boieri moderați, a cărei bunăstare cuprindea o casă mare la București și două moșii cu conac în Muntenia. Pe cît de firav îi era trupul, pe atît de mari i-au fost visele, care nu încăpeau într-o carieră de avocat cu studii la Paris. Radu a ales drumul armelor, a încălecat pe Școala de Ofițeri de Cavalerie de la Tîrgoviște, și-a înmuiat un deget în gură și l-a ridicat în sus ca să vadă de unde bate vîntul războiului.
Și, așa cum se va vedea în episodul următor, gloria lui cea mare avea să vină abia în celălalt război.