În 1990 mi-am transferat în brava lume nouă revoluționară proverbiala mea neseriozitate. Eram cunoscut ca cel mai neserios om din lume. Prietenii mă știau ca pe un cal breaz că îi făceam să aștepte cu săptămînile, cu lunile, cu anii. Pe de o parte, eram cel mai bun depozitar al secretelor, pe de alta, cel mai neserios om de pe Pămînt. Dar eram simpatic. Inspiram încredere. O exploatam cu entuziasmul specific vîrstei. Nu-i de mirare că, după gloriosul an 1989, credeam, ca orice fiu al patriei sale, că timpul are o infinită răbdare. Unde ne grăbim? Încotro ne ducem?
Așa s-a întîmplat în redacția revistei Contrapunct. Cuceriserăm, toți, pentru prima dată redacția unei reviste literare. Era aiuritor. Să poți să scrii ce vrei! Să pui în pagină, pentru întîiaș dată, gîndurile tale, să influențezi publicul doritor de valoare, să decolezi cu viteza tiparului… Nu pot spune cît de fericiți eram. Pe lîngă mine, toată generația foșgăia, redacta, pagina, inventa. Nu e de mirare. Casa Scînteii (pardon, a Presei Libere) zumzăia de redacții, de linotip, de tipar. La noi era de groază. Toți știam cum se face o revistă fără să fi mîncat vreodată ziar pe pîine. Toate bune, pînă cînd a venit vremea mea să-mi fac numărul. În clipa aia, ceva s-a mișcat în adîncul ființei mele. Mi-a revenit lenea, amînarea. Iar cum termenul apariției se apropia, parcă eul meu liric era tot mai departe și mai departe. Pe scurt, m-am dat la fund, convins fiind că totul se va rezolva de la sine. Ei bine, știu că nu credeți, nu s-a rezolvat. Tiparul aștepta forma finală, iar grafica, ioc! Cum s-a rezolvat? Simplu. Ion Dumitriu, serios ca întotdeauna, a găsit în arhivă fotografii numai una și una, cu canalele din București. Dar eu n-am mai călcat pe acolo. De rușine.
Blestemata de indolență m-a urmărit și peste hotare. În toamna lui ’90 am ajuns la Paris și, ca orice român convins că merge și-așa, pentru că altfel nu merge, am practicat aceeași tactică a amînării în relațiile personale. Ce caută la Paris un român? Marin Preda ar fi spus: „Un alt român”. Ei bine, nu. Eu am căutat ineditul, aventura, cucerirea. Așa că, în foarte scurt timp, m-am cuplat cu o chiliancă mărunțică și foarte mișto, cu care, pe lîngă aventura sexuală, aveam de împărțit și foarte multe vorbe. Ea îmi povestea despre aventurile ei comuniste din anii ’80, în timpul lui Pinochet, eu îi povesteam despre aventurile mele comuniste. Ne înțelegeam de minune. Doar că a venit și ziua cînd ne-am dat întîlnire în Orașul Luminilor. Acolo am cedat. Am întîrziat. Sau nu m-am dus, pentru că găsisem ceva mișto pe la fața locului. Deh, Parisul, nu mă înțelegeți greșit. Cînd ne-am întîlnit, Celinda era foc și pară. „Să știi – mi-a spus – că noi, aici, avem treabă, nu ne jucăm cu timpul altuia.” Brusc, prima oară în viața mea, mi s-a făcut rușine. Am fugit la o florărie și, din puținii bani pe care îi mai aveam, i-am cumpărat un buchet de flori. Cel mai mare.