În 1989, cînd au constatat că afacerile comunismului se împuțeau în țările din jurul nostru, activiștii de partid și securiștii rromâni au avut o revelație. Ungurii vor să ne ia Ardealul! Despre aceste intenții ascunse ale Budapestei nu s-a scris în presă; zvonul a circulat din gură în gură. Luată cu alte griji, mai urgente, opinia publică de la noi nu s-a sinchisit de patrioticul apel care ne cerea să fim strîns uniți în jurul partidului și al președintelui împotriva pericolului unguresc. Mai mare era pericolul de acasă: paranoia ceaușistă. După Revoluție, Corneliu Vadim Tudor și Eugen Barbu înființează hebdomadarul România Mare, în care semnalează, printre altele, primejdia revizionistă venită din Ungaria, susținuți de foști colonei și generali de Securitate oploșiți în partidul înființat de cei doi trompeți ai ceaușismului naționalist. Ungurii erau din nou inamicul de serviciu, la fel cum, pentru extremiștii din Ungaria, românii erau opresorii care trebuia să fie învinși. Cine lua în serios ce susțineau C.V.T., Eugen Barbu și Adrian Păunescu la București, iar la Cluj, Gheorghe Funar, primarul reales de trei ori care vopsise în tricolor băncile pe care își odihneau șezutul localnicii, își închipuia că între România și Ungaria avea loc un război secret de care regățenii habar n-aveau. Asta în timp ce, împreună și separat, românii și ungurii din Transilvania își vedeau de treabă ignorînd războiul nevăzut care se desfășura sub nasul lor.
Despre acest război imagologic care a început acum o mie de ani scrie istoricul Sorin Mitu în recenta lui carte. Mai bine zis, și în această carte, pe care o dedică „acelor români și maghiari care timp de aproape o mie de ani, într-o majoritate covîrșitoare, nu au murit în ștreangul sau de coasa dușmanului, ci au reușit, așa cum s-a priceput fiecare, să întindă o mînă unul către celălalt“.
Spre deosebire de confrații săi români și unguri care au scris și scriu cu încrîncenare despre relațiile româno-maghiare, Sorin Mitu o face cu o detașare ironică – și nu e singurul, atît în Ungaria, cît și în România. Asta pentru că, spune el, pentru istoric iubirea adevărului trebuie să fie mai mare decît iubirea de țară. Drept care, luînd la cercetat documentele, el observă că acest război imagologic n-a fost nici pe departe atît de sîngeros cum se spune și că, de fapt, au fost lungi perioadele în care românii și ungurii au trăit în bună pace, fără să scoată brișca unii la alții din motive etnice. Așa-zisele relații de adversitate ireconciliabilă dintre noi și maghiari seamănă mai degrabă cu cele dintr-o mare familie ai cărei membri se iau periodic la ceartă, apoi se împacă fiindcă trebuie să trăiască împreună. Această comparație nu-i aparține istoricului român, ci unui confrate maghiar, pe care Sorin Mitu îl citează.
Cine își închipuie că istoricul de la Cluj îndulcește lucrurile ca să-i iasă demonstrația se înșală. Sorin Mitu cercetează minuțios conflictele dintre români și unguri, citînd ambele părți, și analizează în detaliu discursurile protagoniștilor, dar fără prejudecăți și fără să exagereze sau să minimalizeze proporțiile acestor conflicte. Probabil că istoricii belicoși de pe ambele maluri ale Tisei îl vor acuza pe Mitu că deformează istoria. Ungurii, supărați pe el pentru că „le ia partea românilor“, românii, fiindcă autorul acestei cărți trădează cauza rromânismului. După cum se va vedea însă, autorul anticipează acest reacții și le răspunde înainte ca ele să-și facă apariția.
Sorin Mitu, Românii și ungurii: un război imagologic de o mie de ani, Editura Polirom, 2024.