Toată lumea s-a spălat pe cap de caniculă cu povestea lui Andrei Pleșu, relatată de Petronela Rotar. Ce răcoreală strălucită! Ce deliciu! Au sucit-o pe toate părțile, au dat cu ea de pămînt, au căutat-o-n chiloți. Nimic mai distractiv, mai ales dacă punem la socoteală faptul că dl Pleșu are dușmani inconturnabili și admiratori indelebili. Povestea cred că o știți: cică eroul nostru ar fi dat afară, cu un telefon, o librăreasă care nu l-a recunoscut. Clou-ul poveștii era telefonul adresat – cui altcuiva? – amicului Liiceanu. Iată relatarea: „Dumneavoastră ați zîmbit, creștinește, ați plătit, ați ieșit. Afară, l-ați sunat pe prietenul dumneavoastră, proprietarul lanțului de librării, să vă plîngeți că nu ați fost recunoscut și nu vi s-a aplicat reducerea. De acolo în jos, s-a pornit leapșa sancțiunilor, din șef în șefuț, pînă la a i se face referat că nu v-a recunoscut”.
Multă lume a sărit din papuci, pe loc. A urmat linkuirea în www.napocanews.ro, apoi http://www.raduc.eu/plesu-un-nesimtit-de-cursa-lunga/ și tot așa, pînă s-a umplut net-ul. Da’ ce zic eu „s-a umplut”? A crăpat pe la cusături. Satisfacția nu a durat mult, fiindcă dna Rotar și-a șters postarea. Amica ei, librăreasa, îndrugase verzi și uscate. Acu’, însă, ar fi urmat dezmințirea. Ei, la dezmințiri, la scuze, noi, poporul Internet, stăm tare rău. Cu o patimă revoluționară, cei care au răspîndit acest fals s-au dat peste cap să spună că: falsul nu e fals, Pleșu își merită soarta, Pleșu a mai comis-o (vă aduceți aminte cum zburda, în pielea goală, prin paginile României Mari?), că, dacă va fi existat (chiar dacă nu a existat) un telefon, Pleșu l-ar fi putut da, ceea ce e totuna. E greu să urmărești îmbîrligăturile unui astfel de mod de gîndire, dar fie! Dacă criminalul e brunet, automat toți bruneții din lume sînt vinovați.
Dar cei mai mulți care au împărțit (știu, se spune sharuit) această gogoașă și-au regretat reflexul pavlovian și și-au cerut scuze. Cîțiva dintre ei au pus o întrebare: de unde să-și fi dat seama de mistificare? Profit de ocazie și țin aici un mic curs practic de proză. Chiar din text se vede că e o relatare imaginară. Mai citiți o dată. Pleșu dă un telefon de afară. Librăreasa nefericită e în librărie. Șefa e în librărie. Petronela, la București. Cine a auzit conversația? Cine l-a văzut pe criminal formînd numărul tartorului Liiceanu? Nimeni. Dacă ești scriitor (cum e dna Rotar), nu e suficient să fii milos, trebuie să fii profesionist, să te uiți și să întrebi, ca un celebru amic: „De ce, nene Anghelache, de ce?” Dar nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză!