Toată lumea s-a spălat pe cap de caniculă cu povestea lui Andrei Pleșu, relatată de Petronela Rotar. Ce răcoreală strălucită! Ce deliciu! Au sucit-o pe toate părțile, au dat cu ea de pămînt, au căutat-o-n chiloți. Nimic mai distractiv, mai ales dacă punem la socoteală faptul că dl Pleșu are dușmani inconturnabili și admiratori indelebili. Povestea cred că o știți: cică eroul nostru ar fi dat afară, cu un telefon, o librăreasă care nu l-a recunoscut. Clou-ul poveștii era telefonul adresat – cui altcuiva? – amicului Liiceanu. Iată relatarea: „Dumneavoastră ați zîmbit, creștinește, ați plătit, ați ieșit. Afară, l-ați sunat pe prietenul dumneavoastră, proprietarul lanțului de librării, să vă plîngeți că nu ați fost recunoscut și nu vi s-a aplicat reducerea. De acolo în jos, s-a pornit leapșa sancțiunilor, din șef în șefuț, pînă la a i se face referat că nu v-a recunoscut”.
Multă lume a sărit din papuci, pe loc. A urmat linkuirea în www.napocanews.ro, apoi http://www.raduc.eu/plesu-un-nesimtit-de-cursa-lunga/ și tot așa, pînă s-a umplut net-ul. Da’ ce zic eu „s-a umplut”? A crăpat pe la cusături. Satisfacția nu a durat mult, fiindcă dna Rotar și-a șters postarea. Amica ei, librăreasa, îndrugase verzi și uscate. Acu’, însă, ar fi urmat dezmințirea. Ei, la dezmințiri, la scuze, noi, poporul Internet, stăm tare rău. Cu o patimă revoluționară, cei care au răspîndit acest fals s-au dat peste cap să spună că: falsul nu e fals, Pleșu își merită soarta, Pleșu a mai comis-o (vă aduceți aminte cum zburda, în pielea goală, prin paginile României Mari?), că, dacă va fi existat (chiar dacă nu a existat) un telefon, Pleșu l-ar fi putut da, ceea ce e totuna. E greu să urmărești îmbîrligăturile unui astfel de mod de gîndire, dar fie! Dacă criminalul e brunet, automat toți bruneții din lume sînt vinovați.
Dar cei mai mulți care au împărțit (știu, se spune sharuit) această gogoașă și-au regretat reflexul pavlovian și și-au cerut scuze. Cîțiva dintre ei au pus o întrebare: de unde să-și fi dat seama de mistificare? Profit de ocazie și țin aici un mic curs practic de proză. Chiar din text se vede că e o relatare imaginară. Mai citiți o dată. Pleșu dă un telefon de afară. Librăreasa nefericită e în librărie. Șefa e în librărie. Petronela, la București. Cine a auzit conversația? Cine l-a văzut pe criminal formînd numărul tartorului Liiceanu? Nimeni. Dacă ești scriitor (cum e dna Rotar), nu e suficient să fii milos, trebuie să fii profesionist, să te uiți și să întrebi, ca un celebru amic: „De ce, nene Anghelache, de ce?” Dar nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză!
Ce vad ca n-a vazut lumea (sau nu ii pasa, ca nu e de can-can) e altceva: cu sau fara Plesu, gestul sefei libraresei e jenant. As vrea sa fie data in judecata pentru concediere abuziva si sa ii plateasca daune. Nu cred ca ii scria in contract ca trebuie sa recunoasca autorii care ii intra in librarie… Aia din SB sunt cam nervosi, la fel ca prezidentu’ cu paltonu’…
Petronela Rotar e scriitoare????!!!!