Anul de grație 1990. Cenzura a dispărut. Editurile vor să publice cărți în libertate, dar n-au ce, încît redactorii telefonează autorilor și le cer manuscrise. Mulți, cei mai mulți scriitori români n-au cu ce răspunde cererii. Revoluția i-a prins cu sertarele goale. Editura Cartea Românească publică Levantul lui Mircea Cărtărescu și Femeia în roșu de Mircea Nedelciu, Adriana Babeți și Mircea Mihăieș, ambele blocate pînă în decembrie 1989. Aceeași Cartea Românească scoate în octombrie ’90 romanul lui Stelian Tănase Corpuri de iluminat, al cărui manuscris fusese depus la editură cu doi ani în urmă; pînă în decembrie 1989, zero șanse de publicare. Primire excepțională din partea criticii.
Dintre zecile de cronici de atunci la Corpuri de iluminat, Stelian Tănase a ales fragmente din comentariile a trei critici pentru coperta a patra a celei de-a șasea ediții a romanului, apărută zilele trecute. Ioan Holban, în revista Cronica din Iași: „Stelian Tănase reușește în Corpuri de iluminat o radiografie foarte sensibilă a condiției umane, cu tragismul, grotescul, inefabilul și vulgaritatea ei în ultimele decenii ale secolului nostru: duplicitatea, turnătoria, ciupeala, găinăriile, minciuna, povara fricii și a lipsei de orizont pe care o duc oamenii fără identitate, cei care și-au lăsat înlocuită viața cu traiul mizer pe la începutul deceniului nouă, dar și sfidarea acestui infern prin iubire, contestare, afirmarea libertății…“. Nicolae Manolescu, în România literară: „Dintre prozatorii generației sale, Stelian Tănase este unul dintre foarte puținii neispitiți de alte specii decît romanul. Este un romancier prin excelență“. În Contrapunct, Florin Manolescu: „Ceea ce mă interesează de la început în Corpuri de iluminat e combinația rară de forță narativă năucitoare, capabilă să recreeze viața din cele mai neașteptate detalii, de ingeniozitate tehnică și de finețe sufletească, în care se scaldă întregul roman. (…) Unul dintre cele mai frumoase și mai complexe romane pe care le-am citit în ultimii ani… (…) Dar poate «detaliul» cel mai important e marele poem de dragoste pe care Stelian Tănase reușește să-l compună cu ajutorul unui cuplu de tineri retrași într-o casă de la marginea Bucureștiului și zidiți într-o fericire care rămîne, în fond, cea mai frumoasă poveste de dragoste a acestei cărți“. Puțin rămîne de adăugat azi după textele scrise la cald de Holban și Florin Manolescu. Poate o analiză a motivelor pentru care Corpuri de iluminat i-a speriat pe directorul editurii, romancierul George Bălăiță, și pe Liviu Călin, redactorul manuscrisului. Romanul lui Stelian Tănase era o primă fereastră larg deschisă spre realitatea acelor ani, așa cum era, nici mai mult, nici mai puțin. Un roman social cu numeroase trimiteri directe la tăvălugul politicii totalitare a vremii și cu observații netede, acid formulate despre atmosfera de suspiciune, delațiune și mai ales frică întreținute de Securitate. O carte a exasperării, a sensibilității rănite iremediabil și a lipsei de speranță, într-o lume care trăiește tot mai meschin, apăsată de frică sau împinsă de oportunism la cele mai odioase compromisuri; un iad care își are Tartorul ce pătrunde în existența celor ce vor să trăiască altfel, pentru a murdări și cîtimea care a rămas imaculată.
În timp ce romancierii care erau publicați pînă în 1989 foloseau parabole mai mult sau mai puțin străvezii (de obicei mai puțin!) pentru a descrie realitatea nenorocită și ticăloșită a acelor vremi sau uzau de „șopîrle“ cînd se încumetau să scrie critic despre viața din România acelei perioade, Stelian Tănase nu înghite subterfugiile de acest soi. Spune direct lucrurilor pe nume într-un stil șfichiuitor, fără îngăduință și fără, mai ales, compromisuri. Așa că refuză atunci cînd i se cere să taie din text, deși din cauza acestui refuz i-a mai fost respins un roman, Playback, tot la Editura Cartea Românească, cea altminteri recunoscută pentru publicarea autorilor incomozi.
În dosarul romanului, Stelian Tănase scrie despre toate astea, dar și despre cum a devenit astfel disident, cu dosar de urmărire la Securitate, cu agenți puși pe urmele lui, cu „tehnică operativă“ instalată în apartament, cu prieteni-delatori, cu amenințări din partea securiștilor și a reprezentanților Partidului. Toate astea, povestește romancierul, se înmoaie brusc în decembrie 1989, cu cîteva zile înainte de revoluție. În timp ce patrulele de cîte doi soldați și un milițian își făceau rondul pe străzile Bucureștiului, vîntul schimbării începuse să se simtă în birourile editurii.
Stelian Tănase, Corpuri de iluminat. Cu un dosar al romanului, Editura Corint, 2025.