Credeam că le știu pe toate. Credeam prost. În fiecare zi, diversitatea îmi joacă feste. Așa am aflat că există o nouă meserie (influensăreală, influensăristă), bookstagrammerismul. Ca orice om curios, am întrebat în dreapta și-n stînga ce e aia. Și iată ce aflai. Bookstagrammer-ul face reclamă cărților într-un fel inovator: cartea apare într-o fotografie, împodobită cu obiecte inspiraționale: cappuccino cu inimioară, melci, scoici, petale, laptop, scrumieră, trusă de fard, telefon (neapărat iPhone), ba chiar în mijlocul naturii sau în miezul grădinii, aranjate, toate, cu artă. Scopul final e cucerirea publicului, sporirea vizualizărilor – că ratingul face posibilă supraviețuirea saitului – și, la limită, eventual, dar numai eventual, vînzarea unui exemplar din cartea despre care se face vorbire. E OK, mi-am spus. Nu cred că o carte proastă va fi salvată printr-o imagine glamouroasă, cum nu cred că una bună poate fi sabotată, dar nimic nu e imposibil. Au fost atîtea gunoaie promovate cu osîrdie și atîtea capodopere împroșcate cu rahat, că nu mă mir de nimic. Deci, din punctul meu de vedere, bookstagrammer-ul își face și el/ea meseria. Asta nu înseamnă că autorii înșiși, despre care se vorbește, au vreo datorie morală față de noii guru ai literaturii mondiale. Unii sînt total opaci la acest gen de publicitate, alții consideră că amestecarea glamour-ului cu literatura e deplasată, alții (ca mine) habar n-au, și nu puțini ajung într-al nouălea cer că capodopera lor și-a găsit locul printre obiectele magice ale atenției publice. Cîte bordeie, atîtea obiceie, nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie, cu un rac, tot sărac, o imagine face cît o mie de cuvinte.
În același timp, așa cum unii nu au orgasm decît cu cafeluțe și pietricele plantate în jurul cărților, alții devin frigizi. Dar trăim într-o țară liberă. Dacă ai dreptul să postezi cum îți place ție, de ce nu aș avea eu dreptul să rîd sau să ironizez această ikebană literară? Așa se face că un tînăr scriitor, destul de celebru („destul de“ se justifică măcar prin traducerea uneia dintre cărțile sale în franceză) a postat următorul text: „Nu mă pot decide ce urăsc mai mult: postările cu cărți pozate în natură (trîntite prin ierburi sau cu păduri & munți & mări în fundal) sau cele cu cărți pe ale căror coperți sunt puse pietricele lucioase?“. Cum trăim într-o lume văduvită de polisemie (să traduc pentru ageamii: mai multe sensuri ale aceluiași cuvînt), cuvîntul „ură“ nu a putut fi luat în glumă. Sînt mai multe cuvinte pe care lumea le-a jumulit de înțelesuri: „cioară“, „obez“, „autist“, „mitocan“, „handicapat“, „bozgor“ ș.a.m.d. Toate fac parte din fondul secret și periculos al limbajului. Le-ai folosit? Ai belit-o. La fel, nevinovata „ură“ a scriitorului, care, cum spune tot el, „…se pare că glumița asta a trezit un popor sîngeros ce dormita sub crusta pozelor glamour, pe care am scărpinat-o la mișto, neștiind ce colcăie pe dedesubt“. Și, într-adevăr, numai ce a descojit spuma lucrurilor, că s-a și pornit potopul. Mai întîi, a plouat cu mesaje particulare, în care scriitorul nost a aflat că e un nimeni, o bășină umflată, un neterminat, un „hater“, o nulitate. Apoi, că o să vadă el. Concluzia generală e că își va primi ce merită, de vreme ce, oricum, nu îl citește nimeni. (Apropo, mare trebuie să fie acest nimeni, de vreme ce a scos două-trei tiraje din fiecare volum.) Oamenii cu umor au rîs. Cei fără, nu. Oana Paler (scriitoare brașoveană) a zis, pe același ton: „Mie cineva mi-a pozat cartea pe un grătar de mici (cu mici lîngă). Mi-a plăcut :)“. Dar astea sînt lingurițe într-un ocean de ură. Toți cei care au acest tip de percepție marketată, că, pentru răspîndirea unui conținut, trebuie să ai un ambalaj „frumy“, l-au taxat. Să cităm: „ganea scriitorul toxic mascukin in anul cu 34 de femiciduri“, „între clubul lăbarilor și niște scriitori misogini nu e nicio diferență“, „băi frate, dar ce specii sinistre, (virgula dintre subiect și predicat nu-mi aparține, de aia o respect și o las la locul ei) sunt unii dintre scriitorii români, mă rog, majoritatea dintre ei […] deși sunt cam toți la fel… of, of, egolatri mici și narcisici, care sunteți voi!“, etc., etc.
Dar ura, ca ura. Ea trebuie să aibă și o urmare concretă, palpabilă. Există un sait, Goodreads, în care apar ’jdemii de titluri și, printre ele, și unele ale autorilor români. Acolo, cititorii pun note/steluțe. De la una la cinci. Ceea ce poate face un „hater“ e să intre și să dea minimul, doar ca să scadă ratingul unui scriitor sau chiar să scrie ce porcărie e cartea pe care nu o recomandă nimănui. Cunosc cazul unui grafoman care, doar din invidie, intră sistematic și-și dă lui însuși cinci stele și tuturor celorlalți numai una, cu speranța că orgoliul va fi și eficient. Cazul concret de care vorbesc, însă, e al unei ființe indignate. Foarte indignate. Îl las pe mîhnitul scriitor să spună mai departe ce s-a întîmplat: „Micutzii sunt supi rău. Îmi plouă cu cîte o steluță pe GR la toate cărțile. Pînă acum sînt vreo 12-13 supărați de azi-dimi (ca această „Ioana“) care-mi scad ratingul la cărți. Of, Doamne, ratingul meu! Un’ te duci tu, ratingu’ meu! Cui mă lași tu?“.
Nu pot să nu remarc, cu suficient umor, dar și cu un grăunte de amărăciune, că, urmînd trend-ul mondial, ura a pus mîna pe arme.